Și ce mai fac? Nu am frați ori surori de lapte să mă întrebe. Dorm de boala singurătății. Dorm singură în patul meu ca un coșciug provizoriu fiindcă are tăblie de lemn bej-caramel. Dar nu e dulce deloc și în visele mele unii tot mai cântă hora pisilica fiindc-a murit pisica. Nu mă vizitează nimeni la ceai să îi ofer dulceață de nuci verzi în farfurioara de sticlă pentru dulceață, nimeni la cină să îi așez tacâmurile elegant pe suportul special din serviciul de masă. Fiindcă eu mereu am ținut la etichetă, la ordinea în care așezi și la ordinea în care te așezi sau te ridici ca femeie ori ca bărbat. Toți ne ridicăm într-un fel sau altul și, vedeți dvs., dacă stai jos ești mult mai respectat. În fotoliu, nu în rigola comună. Mă înclin cu reverență doamnelor și domnilor, ce mai faceți dvs.? Eu nu am nici pe cine întreba, fiindcă pe nimeni nu interesează reverențele mele.
..........................................................................................
Nu mă vizitează nici zânele de mult. O adoram pe zâna albastră a lui Pinocchio fiindcă îl oblojea cu lingurița, cu doftorii, care nici ele nu sunt bune, cum nici babele nu sunt frumoase ori copiii cuminți. Zânele cu aripi de împrumut îmi plăceau și mai mult, mai ales cele din împărăția de flori și fluturi unde a ajuns Degețica. Visam să am și eu aripi străvezii printre flori de cireș. Dar adevărul nu interesează pe nimeni, îmi spunea cineva odată. Pisica albă din poveste a găsit un prinț, ca orice altă creatură vrăjită, și l-a convins să îi taie capul și el haț a preschimbat-o la loc în prințesă fiindcă a avut inimă să creadă orbește în ea. Bărbații din povești sunt culmea bunei credințe oarbe uneori. Și apoi au trăit fericiți împreună. Dar oare ea, femeia care e salvată, are tăria să creadă în soțul ei? Amintiți-vă povestea lui Psyche și a tuturor nenorocitelor care deschideau ușile interzise ale castelelor ori încălcau sfaturile soților. În numele adevărului pe care voiau să îl afle. Prețul necredinței este pierderea iubrii. Iubirea este și ea una din creațiile marelui magician. Ce poate fi altceva, decât cea mai cuminte și nevinovată dintre minciuni? Și încă o dată greșesc prin sinceritate crasă: îmi puteți spune doamnelor și domnilor care e folosința adevărului? Ce facem cu el? Putem să ne cumpărăm o pâine măcar sau o hârtie igienică? Igienică nu ifigenică. Ifigenia a fost un sacrificiu se spune, nu o eventuală crimă, pentru a potoli răzbunarea zeilor. Dacă locuitorii orașului Oz și-ar scoate ochelarii verzi, ar vedea că toamna frunzele sunt galbene și s-ar îmbolnăvi. Dacă iubirea sau ura sunt demascate (fiindcă și ura este o minciună) atunci se pot dărâma din nou turnul din Babilon sau alte cetăți ale oamenilor. Mie încă îmi place să privesc lumea de pe margine, nici dinăuntru, nici dinafară, încă mai ador poveștile lui Don Quijote și Gulliver.
....................................................................................
Dorm, asta fac. Dorm de drogul singurătății și de foame. Dacă nu am bani, nu mănânc și atunci trebuie să dorm mai mult, câteodată din noapte în noapte. Încă mai păstrez cartea manierelor elegante. Mă ridic în somn cu mâna strânsă pe tăblia patului coșciug, fiindcă altfel nu mă pot învârti între perne cu ciotul meu de picior. Nu îl mai recunosc uneori, piciorușul meu ciuntit. Dacă nu aș fi fost hăituită ca orice alt om singur, nu aș fi încercat să mor de una singură și aș fi avut două picioare acum. Sunt două sintagme – l-am prins pe dumnezeu de picior și diavolul era șchiop, în care credeți mai mult? Da, sunt șchioapă și trăiesc la un etaj cu număr par singură în apartament și cu un vecin homosexual care ascultă soprane și are un tânăr amant. Ambii sunt domni politicoși cu mine. Păcatele mele, cum spun unii, de ce oare a trebuit să nu cred că există homosexuali când eram tânără? Uite că există, îmi spun eu acum, privind sacoșele pline ale celui tânăr. Þi-ai trăit traiul, ți-ai mâncat mălaiul, mă gândesc eu obsedant, cum îi spuneau bunicii mele odată. Într-adevăr mălaiul e mai ieftin și se înmulțește ușor dar uneori nici el nu e de ajuns...vrabia mălai visează, așa și eu.
...................................................................................
Cred că niciodată nu mă va vizita cineva. Niciodată nu m-a vizitat. Și oamenii ca mine nu au ce căuta la mesele cu sau fără etichetă ale altora. Sunt o doamnă etichetată poate demult. Creierul meu e deja în borcanul de sticlă verde. Foarte strictă etichetă, ca și faptul că nu știam că adevărul nu folosește. Dar cartea manierelor elegante va face și alte victime, doamnelor, domnișoarelor și domnilor (dacă sunteți domni rezonabil de tineri dvs.).