1.Lumea în declin, ca un vector invers al evoluției ce pervertește ființa, își volatilizează aspirațiile în canoane vetuste, desuete și care se scufundă în deșertăciune și nimicnicie, iar infernul se prefigurează în esența ei, cu cele 9 cercuri întinse între pământ și cer.

2.Poezia poate fi un panaceu existențial, ea inserează în viață plenitudinea ce deschide orizonturi de optimism și bună-dispoziție, ca și iubirea albă de altfel, ale cărei ipostaze imaculează o trăire impregnată cu suferință.

3.Viața complexă are mai multe ipostaze : uneori este o aventură a spiritului prin conexiunile lumii, alteori un hazard capricios și fortuit, când precautul este strivit de risc, și nu în ultimul rând, o curgere leneșă a timpului impregnat cu letargie, torpoare și spleen.

4.Natura se deschide în fața omului contemplativ, așteptând să fie primită ca ceva intangibil și inefabil, pe când lumea se deschide în social și societate și se închide în fața misterului, pe care refuză să-l înțeleagă.

5.Când fiindul este umplut cu delăsare, inepție și mărginire, ne proiectăm în nefiind, ca un spot în neant, însă viața își trasează traiectorii variabile, și doar cele verticale sunt apanajul oamenilor speciali sau a poeților, căci poemele lasă urme de cometă în spațiul ființării.

6.Zbuciumul și frământarea se pot anihila prin meditații, când se realizează comuniunea cu divinul, care-și lasă pacea de Sus în lăuntric.

7.Cu fiecare clipă scursă, cu fiecare obstacol ridicat în fața noastră, cu fiecare eșec înăbușind râsul, ființa ni se împuținează și crește lestul nefiindului din noi, iar când furtunile și fulgerele brăzdează ființarea, vrem să aruncăm, ca fiind covârșitor de grele, gândurile îmbibate cu aluviuni, amintirile, dorul și credința, însă ne este teamă să nu rămână singură, înlăuntru, suferința.

8.Decât rege al unei lumi în derivă, bătută de stihii și traversată de calamități, mai bine om fără funcții, trăind într-o lume absorbind binele, cumpătarea, și frumosul din spațiile metafizice.

9.Când ne umilim pentru a ieși din situații jenante, adevărul se rupe în șuvițe purpurii și stima de noi cade în bolgii.

10.Evanescența amintirilor dizolvă trecutul, iar lipsa idealurilor sfărâmițează viitorul și rămâne doar un prezent prozaic, insipid, anost și tern, prin care ne mișcăm în derivă, fără repere ontologice.