M-am născut dintr-un tată preot și o mamă grijulie. Într-un sat în care oamenii nu au deșteptător și nici agende de activități. N-am amintiri numeroase, căci deja am numărat pe degete 23 de Augusturi, dar Crezul îl știam de mică; Dascălul bisericii mi-a fost prieten bun, iar atunci când oamenii mă întrebau ce-mi doresc să “mă fac atunci când o să fiu mare”, răspundeam nestingherită “Preot”! Ce căldură îmi aducea acest loc, doar sufletul meu creștin știa. Am cântărit alte ierni și am trecut peste alte rațiuni care m-au surprins în creștere, dar nu și în creștere sufletească. Un cântec, însă, mi-a fost imn de dezoltare sufletească, un imn mi-e Toaca. Căci la Sfânta Liturghie, tata, parcă îmi cântă doar mie, și doar mie îmi spunea Cuvântul; parcă îmi ținea Predică pentru sufletul meu. Și nazuri făceam când trebuia să mă trezesc la 8 să merg la Sfântă Slujbă, dar tare fericită plecam, de parcă Dumnezeu mă mângâia pe frunte. Eram copil, iar pentru mine Anufura era bomboana binecuvântată iar Mirul era mulțumirea tatei că am fost ascultătoare. Se maturizează credințele universale și noi uităm să alegem bunătatea pruncească. Urâtă mi-e schimbarea lumească, extazul pios s-a transformat în sfiiciune matură față de Dumnezeu. Acum înțeleg definiția habitatului uman, Credința. Rațiunea ne îmbătrânește simțămintele și mâhnită scriu, căci, mi-aș dori iar să fiu ‘Preot’.