o recenzie făcută în luna mai, anul acesta, la o carte de-a mea mai veche " evadările unui poet domestic", apărută în 2009.

MAMÃ, IATÃ FIUL TÃU”!

Nu poți evada, așa spune înțelesul cuvântului, decât din ceva, dintr-un spațiu anume în care ești închis, cu sau fără voia ta. Bogdan Groza este „închis” în „spațiul” propriului eu, din care, chiar dacă ușile sunt larg deschise, nu poate evada, fiindcă orice „evadare” are loc în același-altul eu. Mai mult, lumea nu este altceva decât propriul său eu, rectificat. Așa cum nu poți ieși în afara universului, ca să-l vezi și contempli pe dinafară, nu poți ieși din propriu-ți eu. Nu poți ieși, pentru că, în cazul de față, nici nu există altceva în afara eului.

„- Cine ești tu, Bogdane?/ Cine sunt eu, Bogdane?/ Spune-mi până nu apune soarele” Dialogul dintre Bogdan și suflet are loc precum unul între Maestru și novice, determinările pe care i le dă sufletul sunt existențiale:

„- Da, te numești Bogdan, ai ochi albaștri și ești/ unic. Unic, la fel ca mine, dublul tău, scaiul tău,/ fuga ta, moartea ta.../ - Deși mă înfiori, n-ai dreptate./ Există mii de bogdani cu ochi albaștri,/ mii de euri, mii de morți în mine./ De unde poți cunoaște cere-s eu,/ în adevăratul și singurul meu rol - viața?/ - Ești cel ce ești și gata. Nu mai iscodi, nu mai/ întreba./ Joacă-te, pur și simplu.” (14. p. 39, s.n.)

Aici, a fi unic nu are nici o transcendență, pentru că există mii de unici, mii de bogdani, mii de non-bogdani, mii de dubluri ale unicului. Mii de suflete, mii de euri. De aceea, trimiterea biblică nu vizează ființa („Sunt cel ce sunt”), ci existența concretă, fiindul: „Ești cel ce ești și gata.” „Gata”, înseamnă că existența ta (fiindul) este ființa ta, fără nici o posibilitate de transcendere, fără nici o posibilitate de „evadare”, căci „oriunde ai fugi, nu poți fugi de tine, oriunde ai fugi...!” Dacă nu poți fugi, atunci „te joci”. Evadarea este jocul prin care unicul se determină pe sine, spunându-se, comunicându-se. Există o singură posibilitate de „evadare”: în limbă. „Jocul” este un „joc de limbaj”. Deși ai nume, nu exiști decât atât cât ești în măsură să comunici, ești chiar ceea ce comunici. „Evadările” lui Bogdan Nicolae Groza în limba ca singurul „transcendent” posibil sunt poeziile sale. Există atâția bogdani câte evadări există, există atâta unic câtă poezie există, există atâta fiind câtă evadare (poezie) există, există atâta poezie (existență) câtă semnifică limba și jocul de limbaj.

Trebuie să plecăm de la ideea că nu există nici un fel de transcendență, că nu există decât viața, viața individuală. În acest sens trebuie gândită teza lui Protagoras, conform căreia „Omul este măsura tuturor lucrurilor. A celor ce sunt cum că sunt, a celor ce nu sunt cum că nu sunt.” Omul, aici, înseamnă individul, unicul. Dar unicul gândit asemenea unicului lui Max Stirner, „întemeietorul” egoismului modern și a anarhismului. „Treaba mea nu e nici divinul, nici umanul; nu-s adevărul, binele, justul, liberul etc., ci - unicul, cum eu sunt unic. Nimic nu-mi este mai presus de Mine.” (Max Stirner, Unicul și proprietatea sa, apud Richard Reschika, Trei eretici ai gândirii: La Mettrie, Ludwig Klages, Max Stirner, Grinta, Cluj-Napoca, 2008, trad. de Andrei Zanca, p. 47) Dacă nu există decât viața, viața Mea, și nimeni nu este mai presus de Mine, atunci nu există nici un transcendent și, ca atare, „Dumnezeu a murit!” (Nietzsche). „Proprietatea” unicului poate fi oricare din lucrurile și faptele pe care el și le dorește pentru sine și, drept urmare, nu există nici o normă (lege) care să se poată opună Unicului. Pentru Unic, totul este posibil. (Vezi Raskolnikov) Singura forță care animă viața, o poate face autentică, este „voința de putere”. Prin ea, Unicul individual devine proprietarul vieții sale, dar și îndreptățit (de către sine), al tuturor celorlalte proprietăți.

La Bogdan Groza, unicul nu aparține vieții, ci limbajului. Mai presus de mine nu există nimic, pentru că eu sunt limbaj (limbă), și în afară de limbă nu există nimic. Unde să fugi din limbă, unde să fugi din viață, unde să fugi din Eu (Mine)? A fi domestic înseamnă a trăi pe lângă casa omului, a fi ceva ce-i aparține omului, o proprietate a lui. Cea mai „domestică” (ontologică) proprietate a omului este limba. „Poetul domestic” nu este un sălbatic „îmblânzit”, ci este cel pe care limba îl are ca proprietate a sa. Poetul domestic este un „semn”. Ca atare, nu temporalitatea este aceea cu care se luptă, adică nu cu devenirea, cu moartea, ci cu Eul, cu „eul multiplu”: „dușmanul cu care mă lupt nu este timpul, nu./ nici descifrarea obsesivă a unui impuls,/ ci eul multiplu care înghesuie/ acest firav trup” (pneumografie, p. 24, s.n.) „Eul multiplu” poate fi orice. Este lumea. Viața. Limba. Eul multiplu este „proprietatea” din care vrea (și nu vrea) și nu poate să evadeze. Eul, semn fiind, multiplu fiind, poate fi orice, oricine, dar el nu Eu trebuie să fie, ci poezie. Abia atunci Eul are o semnificație, un înțeles. „Trei guri de hrănit./ gura mea, gura celui din mine și gura celui din el.” „simt foamea cum mușcă din mine, subțiindu-mă./ apoi mușcă din cel aflat în mine, slăbindu-l./ apoi din ultimul, sorbindu-l.../ prin propria mea înfometare o să scap de cei doi/ și voi supraviețui/ încă unei morți dinainte știute.” (pneumografie, p. 25) Trei înseamnă multiplu (spațio-temporalitate), hrănirea - determinații (devenire), înfometarea - asceză, iar foamea (aici) este simbol al poeziei. Asceza este lupta cu eul multiplu care anulează timpul, devenirea („nu cu timpul mă lupt”). Ca poezie, trebuie să fii „ceva” înăuntrul limbii. Ca poet, trebuie să faci (scrii) în așa fel încât poezia să nu te aibă pe tine drept referent, ci să-și fie sieși suficientă. Trebuie să fii „înfometarea” însăși. Înțelesul.

Cea mai completă descriere a eului multiplu o găsim în „evadarea” 6. (p.26), care imaginează o călătorie cu „trenul foamei”, ruta Timișoara-Iași. Cine a călătorit vreodată cu el știe despre ce e vorba, cine nu, are spre edificare acest vers: „aușvițul nostru e complet în vagonul 6”. Cineva descoperă că „celălalt vagon e pustiu”, drept urmare și acela va deveni un alt „aușviț”. Eul multiplu (unicul) este „mizerabil”, dar este viața însăși. „Într-o zi am să eclozez într-un alt eu”, „Îmi facilitez o întâlnire tandră cu femeia din mine”, stă scris. Două trimiteri, necreștine, la mitul genezei. Numai că nu Zeul (Androginul, Intelectul) este „făcătorul de eu”, ci eul multiplu. Deși „celălalt vagon” e gol, pustiu, tot un „aușviț” va fi generat. Un altul la fel. „fire-ai tu să fii, eleatule, cu aporiile-ți șmecheroase!” Nu există decât ființa, spunea Parmenide eleatul. Nu există decât „aușvițul”, se spune aici. Săgeata trasă din arc nu va ajunge niciodată la țintă, pentru că trebuie să parcurgă un spațiu infinit, demonstra Zenon din Elea. Ori în câte euri ai ecloza, nu vei putea părăsi niciodată eul multiplu, „eul mizerabil” (Pascal) Viața (eul multiplu) nu este doar existența individuală (multiplă) cotidiană, concretă, ci și „viața secundă”, „mit” cultural: cele trei lepădări ale lui Petru, întoarcerea fiului rătăcitor (risipitor), maxima scrisă pe frontonul intrării în Infern a lui Dante, metamorfoza lui Josef K etc., ba chiar și o trimitere la primul volum al poetului - „pasărea din tâmple”. Toate aceste „mituri”, acum bun al culturii de masă, sunt „degradate”, nu mai au „nimic sfânt”.

Eul mizerabil nu este altceva decât un text, limbaj. Nu trebuie arătat că el este, nici cum este, ci care este posibilitatea lui de a fi atunci când nu există decât fiindul. „am crezut că am văzut viața cu gura deschisă și că-i știu/ deja toți colții” (p. 13) Așa începe textul, cu viața, singura. Urmează apoi „evadările” (29 la număr, fără a fi numite astfel în textul cărții), care alternează cu „pneumografiile” (un fel de radiografie a pneumei) și se încheie cu „interioare cu semne”, viața ajunsă text, limbaj, „sistem de semne”. „lumea? O gură deschisă/ ah, ce carii, ce carii are!” (semn 5, p. 74)

„las ușile care mă țineau captiv deschise, pentru ca/ rătăcirile să-mi fie tot mai puține.../ las lumile cotropite, veniți de luați lumină! fugile mele au/ fost potolite./ las bolgiile înfrânte, porțile sfărâmate, voi cei intrați în/ universul meu,/ intrați cu speranță...” (evadare 29, p. 68)

Textele lui Bogdan Nicolae Groza au tot ceea ce li se cere ca să fie încadrate în postmodernism: privire critică, joc, ironie, trimiteri livrești, „recuperare” ironic-critică a „miturilor” culturale, a istoriei; indeterminare și joc de limbaj.

Desigur, a fi sau nu postmodernă (sau post-postmodernă) nu este neaparat o calitate a poeziei, ci a textului. El ne dezvăluie luciditate, cultură, construcție. O sensibilitate „lucidă” care nu se vrea nicicum reificată. Eul multiplu, mizerabil este sublimat în eul poetic, poietic. „Evadarea” devine creație. Reușită.



* Bogdan Nicolae Groza, Evadările unui poet domestic, Grinta, Cluj-Napoca, 2009. Cu o prefață de Daniela Luca

Detalii
Scris de Ioan Negru
Publicat: 03 Mai 2016