Câteodată nevoia de evadare este atât de puternică încât te sustragi concretului, prezentului-ăsta pe care prea ușor poți pune mâna; optezi să exiști în imaginație, în afara timpului. Cu toată stupoarea pe care o generezi în jurul tău. Cu toate neîncrederile, tu ești credinciosul. Naiv și profund. Adevărat. Adică viu.

În închipuirile ei – cu rădăcini ancestrale – apărea mereu Drumul. Cu praf și mărăcini. Cu șopârle smaraldice și firicele de sânge discret amprentând mersul de stepă în plină vară. Cu hibiscuși mov răsărind la margine de drum. La răscruce. Acolo unde o vietate poate să se adape. Drumul cu smochini aliniați geometric sau risipiți estetic, asumându-și nerodnicia, trezindu-l pe om din alteritate. Bunăoară balerină, te strecori, mai mult zbori, faci din ispită proba numărul 1 a Candorii. Câmpia are propria-i senzualitate; de fapt nu e niciodată câmpie pură, ea este Suflet, Muzica Sufletului, Cântecul pierdut, din prea-multă-Iubire regăsit.

Și-i iubești mărăcinii. Și praful. Multe uscăciunile. Îți lipești nerodnicia de piept. Ca pe o cruce. Când o înalți, este deja Pasăre... Înțelegi: ce dor ți-a fost de Cuvinte!