Deodată, compartimentul minuscul a început să se dilate. Să se desprăfuiască. Să devină. A primit în el grădină de zarzavat, drum cu mărăcini È™i Pasăre, ploaia răcoroasă din spatele soarelui, smochini È™i hibiscuÈ™i, dansul graÈ›ios al balerinei refuzând constrângerea clipei. Domnul intelectual cu burtă È™i cu dungi a tresărit; o briză tocmai sfidase spaÈ›iu È™i timp, îi acostase plictisul, îi amintise că exista cu un anume sens [uite, dom’le, săgeata asta!!], că meditaÈ›iile sterile erau ridicole, că pe o masă, în mijlocul mării, îl aÈ™tepta cristalul paharului cu lămâie È™i gheață: valsul primăverii necenzurate. – EÈ™ti cam îmbujorată! – se îngrijorase SAD È™i îi atinsese sângele din obraji. Ploaia de foc își făcea ieÈ™irea pe uÈ™a din dos. Argintul florii viÈ™inii iriza enunÈ›uri transparente altoite în dreptul inimii, eliberate mai apoi imediat, cu toată convingerea, spre apele cerului tăcut în aÈ™teptare. – Suntem deja la jumătatea drumului! – își aruncase ea privirea pe geam. Și el ignoră ancorarea ei geografică. Au vorbit despre bursele studenÈ›eÈ™ti, inclusiv despre cele de merit, despre chiulul de la seminarii, despre aÈ™a-ziÈ™ii studenÈ›i conÈ™tiincioÈ™i vs. geniile leneÈ™e, despre greve È™i sindicate, despre lideri vs. cei care optează constant să rămână în spate, despre cât de fină era graniÈ›a dintre noÈ›iuni, de pildă, dintre da È™i nu, despre cum iubirea ne scapă adeseori printre degete... Și erau cuminÈ›i, aÈ™a de ascultători unul cu celălalt, unul față de celălalt, aproape smeriÈ›i, că te întrebai prin ce reducere la absurd, prin ce nemiracol, ar fi putut interveni fisura, eroarea aceea care să facă dintr-un destin absolut caligrafic mâzgălitura perfectă?! – Domnilor, eu vă cunosc de o groază de timp, chiar vă cunosc! – se desfășura într-un subsidiar acaparant monologul Soniei...