Privirea esoterică cercetează meta-naturalul pentru a aprofunda exotericul, privirea neofiților nu trece de suprafața realității, naturii și a lucrurilor, acolo unde se află superficialul.
Privirea neofiților nu penetrează câmpul care prezervă profunzimile și se întoarce în lumina care devoalează numai ce vrea să ne arate realitatea.
Privirea esoterică pătrunde printre straturile realității direct până în imanența sa de natură transcendentală.
Privirea vulgului nu întreabă, nu cercetează, nu sondează spațiile realității, ci se lasă înglobată de real și privirea nu vede ceea ce este destinat privirii esoterice, chiar dacă detaliile sau ansamblul se găsesc dispuse în fața sa.
Privirea esoterică este acordată la supraconștient, iar privirea neofiților se racordează la inconștientul subiectiv și parțial și privirea vulgului este însușită de o conștiență rudimentară, grosieră și obtuză, care percepe prea puțin dintr-o realitate complexă, cu epifenomene și fenomene esențiale.
Lucrurile pe care nu le vede privirea vulgului au o substanță superioară și aceste lucruri vibrează pe o frecvență imperceptibilă pentru vulg.
O minte vastă, cu o conștiență de mare amplitudine și cuprindere, poate deține atât o privire esoterică, exponențială, profundă, cât și una superioară, când vibrațiile cerebrale interceptează vibrațiile lucrurilor.
Privirea unui artist accesorizează cu estetică o realitate modelată de imaginația în care stau expresivitatea și gnomicul.
Privirea unui poet induce sofisme realității, iar a unui filozof îi imprimă silogismele.
Realitatea augmentată cu forme și consistențe sincretice face tranziția înspre o meta-realitate care construiește meta-omul, căci atât substanța realității, cât și cea a omului, fac parte din substanța fiindului.
Meta-realitatea ne va dezvălui mistere esoterice aflate în imanența ei, iar cei ce văd esențele din realitate își vizualizează propria esență.
Privirea unui om mare percepe grandiosul, impunătorul și mărețul în realitate și nu distinge detaliile pe care le percepe omul mic înglobat într-o realitate mică, îngustă, săracă și searbădă.
Când privesc realul, de fapt o fac cu mintea a cărei dimensiune este direct proporțională cu dimensiunea realității.
Privirea unui idealist accesează utopia în care îi inserează o sumedenie de idealuri pure care nu intră în contact cu teluricul ce le-ar face impure, iar impuritățile le-ar transforma în dorințe fără forțe motivaționale.
Privirea unui sceptic pătrunde în distopie, căci imaginația sa negativă se abstrage din obiectivare și modelează omenirea cu materia minusurilor la care are propensiune negativul.
Integralitatea omului nu se poate debarasa de negativul ce contrabalansează pozitivul.