ar trebui să mă întorc în lumea reală
dragostea apăruse
de nicăieri
nu recunosc că am nevoie de terapie
bombardierele b 52 trec pe deasupra
ador libelulele
au ceva magic în dispunerea forței cu care își caută loc printre curenții de aer

sărutul tău mă face să par indolent
îmi revin ca dintr-o era glaciară
în care nu am văzut soarele decât pe pereții
din peștera în care am stat
eu și craniul de cristal folosit la muncile cele mai grele
de o civilizație posibil
dispărută

dacă cineva ar vrea să intre ar trebui să vorbească
destul de tare

îmi e dor de-o cafea
jumătate lapte cu îndulcitori
în cană de porțelan
nu pahar de hârtie sau polistiren
avem de trecut cumpăna miezului nopții singuri
fără șerpași
lumini de întâlnire sau pioleți din oțel

viața se ascunde-n pereți
pentru că lui dumnezeu nu i se poate întâmpla nimic rău
îmi văd copilăria,
lucrurile pe care mi le-a promis viitorul dacă sunt cuminte
venise timpul să mă întreb dacă am
vreun regret
sângele
îl aud în ascunzătorile făcute de mama natură
deși ceva îmi spune că sunt alcătuit din alcool și alegeri proaste

semnalele că suntem vii
își fac propriile legături
o parte din viața mea a dispărut pur și simplu
de la nopțile pierdute în condiții dubioase
la absențele interminabile
momentele în care orice femeie înseamnă o presupusă victorie

totul se prăbușește într-un nor portocaliu ca al hiroshimei
întrebarea ta dacă vin în seara asta acasă
când frunzele amână serbările toamnei
singure
acolo jos în pământ
izolate de restul lumii ce sărbătorește și dă foc steagurilor
cade precum o declarație de război într-un continent puternic înarmat

știu că totul se rezolvă cu o cadă plină cu vin
de aceea spun tuturor că sunt singur la părinți
învățat să beau dintr-o femeie în alta
știi cum e
când auzi ceva rău și fiecare simte nevoia să-l încurajeze pe cel
de alături

ziua începe să crească
iar suflarea morții se întoarce în pământ
precum lumina rece a dimineții