„Să scrii sincer înseamnă să nu poți scrie deloc”
mi-a spus,
apoi am vorbit despre cei care nu mai sunt.
Pe ea mi-o amintesc din copilărie
și de mulți ani mai târziu, la masa bunicilor,
când m-a privit în ochi cu ochii ei mici și oblici și-a zis
„ce-a trecut timpul!”
Iar chipul lui, neschimbat din clasa I,
îl văd cu ani în urmă pe-un scaun în fața mea
bând vin la 1 leu paharul
și spunându-mi, stângaci, că sunt frumoasă.
Eram de-o seamă și mă întreb unde i-ar fi dus viața
dacă se nășteau sub alte stele.

A trecut.
Dar eu,
eu sunt încă aici
sub cerul de februarie
și mă schimb odată cu el –
mi-l închid în piept,
îl las să plângă acolo când e trist
și-l port mândră pe frunte când norii-l părăsesc.
Zilele trec încet
și mă bucur că-mi păstrează tinerețea,
iar nopțile mă țin la adăpostul cearșafurilor calde
unde-i aud dragostea dormind liniștită
și-i simt pielea grefată pe pielea mea –
„Tatăl tău a făcut ceva grozav”, mi-a spus,
„când te-a făcut pe tine”.
E liniște.
Orele crepuscule nu-mi mai întrerup somnul
iar nodul din piept tace –
îi aud durerea surdă o dată pe lună
dar nu-l ascult.
E atâta bunătate în jurul meu
încât nu știu dacă nu a fost luată și din alte vieți
sau dacă o merit eu pe toată.
Îmi spun adesea, când îmi privesc chipul,
că eu m-am născut sub o stea norocoasă.

Și-atunci?
ai întreba, crezând că nu suntem la fel,
dar te-aș contrazice –
dacă te uiți prin oglinda ochilor mei
o să vezi că și mie-mi vine uneori să mă ard din temelii
și-atunci nu e de-ajuns.
Știi, am un spirit rău în piept care cere
și când nu-l pot ține închis acolo
mi se urcă în gât și mă strânge de coarde
până îmi schimbă orânduirea cuvintelor,
apoi își întinde mâinile până-n creștetul capului
și-mi încurcă gândurile
iar atunci îi ascult doar gura care minte
și viața pare că merge în sens invers
sau că nu merg eu cu ea deloc,
când mă afund în ziua de ieri
de parcă nu am trăit-o niciodată
și nu există fund de fântână care să-mi țină oftările
nu există suflet pe lume care să mă deschidă
nu există vorbă pe lume care să mă împace
și pot să-ți spun doar ție, în gând,
când privesc cerul pe care trec orele
și sper că îl privești înapoi.
Atunci adun toate furtunile și le țin ropotul sub pleoape
îmi strâng inima în mine ca pe-o pasăre rară
îi tai zborul, îi tai cântecul,
o fac mică de tot, până aproape nu mai există,
îmi întorc spatele la ea și-o las să bată în surdină
de parcă ar fi departe de mine,
îi spun nu,
îi spun nu,
până tace.

Și-apoi trece.
Se potolește.
Mă întorc aici, în zilele bune
și-mi simt sufletul cum se desprinde de tot
ca și cum i s-a uscat lipiciul.
Nu mai e nevoie.
Zilele sunt din nou liniștite
și mi-o amintesc iar cu gura ei mică
spunând „ce-a trecut timpul!”
Mi-l amintesc iar cu obrajii lui rotunzi,
privindu-mă prin aburii vinului ieftin.

Iar eu,
eu sunt încă aici
sub cerul de februarie
și mă schimb odată cu el.