de colo colo hălăduiam fără ţintă
ca o frântură de gând într-un cap idiot
beleam ochii poate dau de-o idee
să mă prind de ea ca un scai
să prind trup de cuvânt
dacă nu consistent
dar măcar acolo o onomatopee
să ştiu că încă exist

era înălţarea cuvântului şi eu
popândău în foişor am dat jur de privire
peste grădina de gânduri
înţărcuită cu gard şubred de şipci
mai peste tot rupte să intre dihănii
cu stevii cucute boji cât statul de om
abia de mai zăream câte un iris câte-un bujor
printre măselarniţe mătrăgune şi brusturi
şi mă întrebam doamne de ce m-ai făcut pe lume
gură de om...

brusc s-a stârnit vijelia
cerul de plumb s-a făcut
şi pântecu-i greu i s-a rupt
sub tunet ÅŸi fulgere
un trăsnet asurzitor mi-a zguduit balconul
băgând spaimă în mâţa de pe umăr
şi eu am fugit ca un gândac de bucătărie
făcând cruci mari că dracu-i bătrân
iar cerul în hohot de lacrimi mi-a plâns
ÅŸiroind pe geamuri ÅŸi suflet...