Am chemat, am tot chemat
Pe sărac, pe împărat,
De la colbul cel de jos
Cu miros de chiparos,
Până sus la curcubeu
Și la bunul Dumnezeu.
Nimeni n-a răspuns deloc
Toți credeau că este-un joc
Toți erau ca piatra rece
Care stă când apa trece.
Și pădurile preasfinte,
Desfrunzite de cuvinte,
Au zburat, se spune-n vânt,
Căutând celălalt pământ,
Tot fugind de duh și iele
Și de dorurile mele...

***
La cel timp de primăvară,
Când e frunzulița rară,
Fără sfori și fără scară
Oastea cerului coboară:
Sub căruță - mămăruță,
Sub picioare numai floare,
Funigei printre fuștei
Pe sub stele mai mulți miei,
Iar vreun înger mai slăbuț
Muguri lasă în brăduț.
Și acuma iertăciune,
Că și soarele apune,
Dar așa să țineți minte
Câte-s bune, câte-s sfinte -
Văduvit este și vântul
Când se pierde ca cuvântul...
Printre frunze roÈ™-aprinse
Către vremurile ninse;
Dar când iarna-l izgonește
Și când noaptea se lungește,
Doarme ghinda sub omăt
Ca sub plapumă un făt.
Iazuri, câmp și ochi de ciute,
Cine stă să le asculte?
Poate doar să le sărute
Vântul primăverii iute...
Și noi, oameni trecători
Și de floare iubitori.