căzuserăm în acelaşi vis. clipa se făcuse de carne, câte-un rid şic se unduia discret în coada ochiului. pe geamuri imaginare lăsam amprente adânci, le spărgeam cu câte-o clipire neatentă în nenumărate cioburi lichide, membrana placentară a imaginaţiei făcând pânză de păianjen. ni se părea frig în lumea asta, haite nocturne refuzau să ne mai lingă rănile, rănile surâdeau în picături de năvalnic sânge. spirite străine acopereau jugulara, ţineam armele albe ascunse ca pe nişte eşarfe rafinate, oricând pregătite să frângă pulsul.// străzi pustii, străzi aglomerate, nu mai conta, călcam apăsat orbitele şi ochii îşi căutau polii magnetici să plângă corect. încălcam coduri, inventam alte şi alte temeiuri ale zilei, buza de ciment a oraşului ne ardea şi din tălpi cenuşa patimii înmugurea neaşteptat.// nu ne era teamă de suferinţă, ci de interpretarea ei. aşa cum pleacă toate femeile din literatură, urmându-le paşii, puneam des puncte de suspensie ca şi cum am fi vorbit despre morţi pe care am fi vrut să îi uităm.// sibile timide şopteau aleatoriu un verset neînţeles, aranjau pietre în geometrii bizare şi se rugau fulgerului să le lase să zboare. pasărea apărea din oul piciorului şi ne înălţa până în cerul unui suspin definitiv. nu mai voiam să dăm timpul înapoi, trăiam subit, ne îndrăgosteam pe îndelete aşa cum se îmbulzesc literele în cuvinte, să le facă un rost, acum, când aceleaşi cuvinte rămân fără corp şi oamenii plâng.