Recunoștința este acea relație unică între dăruitor și primitor. Ea revelează caracterul de jertfă pe care trebuie să îl conțină atât actul de a dărui cât și darul în sine, care, în religia creștină, înseamnă în primul rând jertfirea de sine și, în al doilea rând, jertfirea bogăției de sensuri pe care o comportă ceea ce înțelegem prin a exista sau a fi. Este așadar, o temă care pe care o întâlnim în textele, rugăciunile și învățăturile credinței biblice, atât în viziunea evreiască cât și în cea creștină, ca fiind cel mai potrivit răspuns care poate fi dat bunăvoinței Creatorului tuturor ale cărui scopuri sunt bunăstarea lumii și a locuitorilor acesteia. Ca atare, recunoștința nu este doar un simplu mulțumesc – deși de aici pornește –, ci este, în esență, capacitatea de a răspunde cu iubire unui act de iubire. Așadar, pentru a vorbi despre recunoștință, trebuie să o privim ca pe o relaționare între cel care dăruiește și cel care primește.
Învățătura creștină consideră că recunoștința ar trebui să fie sinonimă cu recunoașterea permanentă a faptului că trebuie să mulțumim lui Dumnezeu în fiecare clipă, cu lacrimi de bucurie nespusă, pentru că ne dăruiește viața, suflarea, sănătatea, credința și capacitatea de a face bine și toate câte avem nevoie spre a dobândi mântuirea.
Însă, în viața de zi cu zi, recunoștința este înțeleasă în mai multe feluri, dar, în principal, aceasta este înțeleasă ca partea pe care dăruitorul o oferă ca o formă de recunoaștere, în sens general, primitorului. Prin urmare, recunoștința este rezultatul faptelor pe care le face primitorul pentru dăruitor și se prezintă ca o manifestare a primitorului care este plătit pentru munca, implicarea sau responsabilitatea pe care acesta și le-a asumat față de cel care îl recompensează pentru loialitate, pentru încredere, pentru competențe sau profesionalism, cu valori pe care primitorul nu și le poate produce sau la care nu poate ajunge singur. Deci, recunoștința trebuie să fie altceva decât un dar. Trebuie să fie mai degrabă o plată corectă care să evidențieze valoarea celui care o primește și, în acest fel, să stimuleze dezvoltarea armonioasă a relațiilor generative dintre dăruitor și primitor, a vițeii de calitate în general, la urma urmei.
Spre exemplu, de-a lungul istoriei, în semn de mulțumire și de recunoștință pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, creștinii au ridicat numeroase lăcașuri de închinare sau monumente religioase în cinstea Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului și a sfinților Bisericii. Astfel, în aceste lăcașuri sfințite, generații întregi de creștinii și-au manifestat ca și azi recunoștința și s-au simțit recompensați pentru eforturile lor de a-și păstra identitatea religioasă, de a-și manifesta credința sau de a problematiza și teologhisi despre Dumnezeu, despre lume și despre om.
În același fel, recunoștința este un mod de a mulțumi moșilor și strămoșilor care s-au jertfit pentru ca noi cei de azi să ne putem mărturisi credința, valorile și principiile. Serviciile religioase, monumentele comemorative, realizarea de procesiuni către locurile închinate unor momente istorice sau unor evenimente culturale memorabile, care sunt adresate eroilor, martirilor sau marilor personalități din lumea științifică contemporană, de exemplu, sunt tot atâtea manifestări de recunoștință pentru sacrificiul și timpul pe care aceștia și l-au jertfit pentru binele lumii, a unei națiuni, a unei comunități sau fie chiar și numai pentru o singură altă persoană. Recunoștința arătată lor face ca personajele comemorate să devină modele de dăruire, de sacrificiu, de muncă, de organizare, de anduranță, de perseverență, de înfăptuiri de neuitat a căror imitare contribuie la realizarea unei lumi mai bune, mai firești, mai normale, mai naturale și, prin urmare, mai sănătoase pentru toți cei care o locuiesc. Toate acestea pot fi rezultatul unei atitudini conștiente de recunoștință permanentă din partea celor care se implică conștiincios în realizarea relației de recunoștință.
Condiția de bază a existenței acestei recunoștinței permanente constă în plata corectă a celor care trăiesc într-o astfel de lume. Nici o persoană umană nu poate fi sincer recunoscătoare dacă într-un fel sau altul îi este lezată demnitatea și eforturile pe care le depune pentru binele său și al celorlalți. De aceea, recunoștința este o atitudine care trebuie să îndeplinească mai mulți parametri, dintre care, potrivit celor afirmate, identificăm aici următoarele: o corectă evaluare a implicării, o deschidere sinceră spre comunicare, o responsabilizare echilibrată potrivită aptitudinilor și calităților care pot pune în valoare acțiunile întreprinse și, mai ales, o bună cunoaștere și recunoaștere a nivelului de pregătire.
Sintetizând, în lumina celor prezentate, recunoștința este o stare care îndată ce cuprinde o comunitate generează în interiorul acesteia, încredere, speranță, dăruire, implicare, comunicare și în acest fel contribuie la identificarea elementelor care pot produce valoare și supra-valoare materială, dar mai ales spirituală.
Minunea vindecării celor zece leproși din Sfânta Scriptură evidențiază etapele în care ar trebui exprimată recunoștința. În primul rând este absolut necesar ca să fie formulată și expusă verbal. Gratitudinea mărturisită cu voce tare, este primul pas al recunoștinței, deoarece stabilește și confirmă faptul că cel care dăruiește este recunoscut pentru corectitudinea cu care face acel dar, iar cel care primește recunoaște că darul primit este pe măsura dăruinței, implicării și așteptărilor sale. Este bucuria pe care o trăiesc toți cei vindecați din minunea amintită. Apoi, faptele sunt esențiale deoarece acestea sunt sursa care conferă ceea ce numim în limba română pacea sufletului, este a doua etapă prin intermediul căreia se cimentează relația dintre dăruitor și primitor, dar, mai mult decât atât, recunoștința se externalizează, devine un act de iubire, deoarece nu rămâne la nivelul de comunicare închisă, cu caracter secret, ci este văzută, devine modelatoarea și pentru ceilalți membrii ai comunității care, astfel, se împărtășesc din exemple concrete de bună conlucrare și conviețuire. Vedem această etapă în actul samarineanului care se decide a-l căuta personal pe Hristos spre a-i mulțumi pentru binele făcut. E momentul în care fiecare om, care devine în mod conștient recunoscător pentru un bine făcut, pornește în pelerinajul vieții sale care, odată efectuat până la capăt, îl va transforma definitiv. Astfel, actul de recunoștință ne ajută să percepem altfel viața și pe noi înșine. Acum, în ultima etapă de exprimare a recunoștinței, aceasta devine un mod de viață în care ne putem bucura de succes, de pace, de fericire, de sănătate trupească și sufletească, dar mai ales în care am scris povestea vieții noastre pe care o putem dărui în semn de recunoștință semenilor noștri spre a afla și ei calea. Este de fapt ceea ce făcea samarineanul vindecat care vorbea tuturor despre Hristos, despre cum acesta a fost odată milostiv și iubitor față de el și cum de atunci el nu mai încetează să fie recunoscător în cuvinte și în fapte. Altfel, de unde am putea învăța recunoștința, dacă nimeni din jurul nostru nu ar pune-o în aplicare?