Mi-e inima o boabă de rouă e un fel de a spune că chiar tu o ai (*)
(titirezul învârtindu-se numai între oasele subțiri,
și în pieptul prea strâmt, deci și inima se rotește...)
ca
un fel de lună albă, în care sunt tot eu, foarte mică,
numai un sufertaș de dor strâmtorat,
boabe de tămâie
ei să spele!
între amforele tuturor vaselor lustruite cu degetele prelungi ale hoților
ulciorul de ametist nu se duce, prea adesea, la fântână...
ce fântână să urle, ei nu au decât fontă și pe Doroteea îmblânzind glasuri,
și-s egoistă cu laptele lunii, în care mă înec, dar
plămânul meu roșu se plânge de cuvintele tale:
unde ești?
nu mai sunt singură, căci pe înăuntru sunt tot felul de minciuni albe,
stau pe un scaun și îmi spun tot felul, de babe și de povești,
ești rațiunea mea de a fi, cum tu nu pricepi...
copilăria din mine mângăie părul păpușii sau o strânge spre piept
creștet, în dezamăgirea paginii Freud
și numai se relatează despre o lume perfectă așa cum nu este
ce rece mi-e lumea, ci un maldăr roz de haine și ștrampi, care nu găsesc nimic
o mașină de spălat potrivită pentru tine sau sunt un alt piept
suficient de nesucit, fără răni sau oase târzii
sunt regrete, așa cum eu nu le am, stând curată
pe scaun, pentru că pot adormi noaptea unde
în inima mea, ca o boabă de rouă
stau.
îți servesc.
conștiința lui John Doe,
îți servesc.
stau,
în inima mea, ca o boabă de rouă
pe scaun, pentru că pot adormi noaptea, unde
sunt regrete, așa cum eu nu le am, stând curată
o mașină de spălat, potrivită pentru tine sau sunt un alt piept
suficient de nesucit, fără răni sau oase târzii
ce rece mi-e lumea, ci un maldăr roz de haine și ștrampi, care nu găsesc nimic
și numai se relatează despre o lume perfectă așa cum nu este
creștet, în dezamăgirea paginii Freud
copilăria din mine mângăie părul păpușii sau o strânge spre piept
ești rațiunea mea de a fi, cum tu nu pricepi
stau pe un scaun și îmi spun tot felul, de babe și de povești,
nu mai sunt singură, căci pe înăuntru sunt tot felul de minciuni albe,
unde ești?
plămânul meu roșu se plânge de cuvintele tale:
și-s egoistă cu laptele lunii, în care mă înec, dar
ce fântână să urle, ei nu au decât fontă și pe Doroteea îmblânzind glasuri
ulciorul de ametist nu se duce, prea adesea, la fântână
între amforele tuturor vaselor lustruite cu degetele prelungi ale hoților
ei să spele!
(boabe de tămâie,
un fel de lună albă, în care sunt tot eu, foarte mică,
numai un sufertaș de dor strâmtorat..)
și în pieptul, prea strâmt, deci și inima se rotește
ca
titirezul, învârtindu-se numai între oasele subțiri
Mi-e inima o boabă de rouă, e un fel de a spune că chiar tu o ai (*)