(asta-i cea mai mare frică a ta
ca să te vindeci trebuie să vorbești despre ea până o să-și ia tălpășița și-o să intre în altul)

o dimineață nehotărâtă
ca un autobuz londonez într-un sens giratoriu
lumina încearcă să-și facă loc printre lucruri
îți pare o ricșă decorativă la intrarea în tk max
pe marginea patului capul în mâini
te întrebi cât durează o veșnicie
un crist de fosfor ca un iepure alb
îți răspunde: uneori o secundă

din așternut abia trezită
starea de panică îți face în joacă
cerculețe pe omoplați
te golește de sânge gândul
că într-o zi se vor sfârși toate
și n-o să mai simți
nici măcar amorțeala din degete
după ce bei prea multă cafea
nici măcar propria respirație
zgomotoasă și grea ca jurământul de cununie

îți spui cu lehamite
moartea e ca atunci când te așezi la un film
te fură somnul și te trezești iar pe ecran
rulează mulțumirile de final
o clipă ți-e ciudă că ai ratat ceva important
cei din jur te calmează n-ai pierdut mare lucru
omul e și cimitir și mormânt
iar zilele lui un pumn de țărână
pe care-l aruncă absent
un dumnezeu melancolic