Tata își făcea lucrările de geometrie
pe muzică rock.
În camera mea aveam instrumentele
de tortură psihică
un pick-up, un magnetofon
și două difuzoare mari (de el
cumpărate)

Tata nu-mi zicea nimic, dar intra furios
în cameră și învârtea toate butoanele
până reușea să pună muzica mai încet.

Eram încă în război, la început de facultate
ca să-l enervez îi puneam Pink Floyd,
Another brick in the wall,
„We don’t need no education,
We don’t need no thought control,
No dark sarcasm in the classroom
Teacher, leave them kids alone
Hey! Teacher! Leave them kids alone!”

Îi spuneam că eu termin școala
în cinci ani, în timp ce el
mai are cel puțin 20.
Cum erau APV-iștii, armată pe viață
Așa și tata era osândit la școală pe viață.

Dacă nu mai rezista să se lupte
cu mine, pleca la birou,
dar uneori avea și acolo program de rock-progresiv
mai ales când concerta Experimental Quintet
la Filarmonică

Tot ce mă liniștește
e că în ultimii ani de viață
ne-am împrietenit (ne-am maturizat
amândoi brusc, atunci când am fost
în situația de a avea grijă
unul de celălalt)

Și oricât am fost de lovit
de moartea sa, m-a calmat gândul
că a trecut dincolo
în împăcare cu toată familia și prietenii.

Intrase în comă de două ori.
El ne-a spus liniștit că a treia oară
nu-și mai revine (a treia oară
a fost după doi ani, la Oradea.
Noi speram ca a treia oară
să nu mai vină, dar n-am fi suportat
nici să-l știm ca pe o jucărie stricată
cu atacuri de astm
tot mai violente).