agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1991 .



dragoste online
personals [ Thoughts ]
ea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Alean ]

2005-09-22  | [This text should be read in romana]    | 



In primul rând, te salut voioasă și bineînțeles, îți mulțumesc pentru rândurile trimise, oferindu-mi astfel atât ocazia de a-ți putea răspunde cât și un motiv pentru a-ți scrie! Voi încerca pe tot parcursul acestei scrisori electronice să fiu scurtă și la obiect, fără prea multe ocolișuri sau ascunzișuri după vorbe frumoase, lucru de care sinceră să fiu nu sunt sigură că-mi va reuși, dar până una alta încercarea moarte n-are, deci în restul rândurilor, hai să purcedem împreună cu mânecile suflecate și mila amândoura lăsată aici la început, direct la și către subiect.

Așadar mi-ai scris că emailul tău se vroia vesel sau cel puțin ai fi vrut ca să nu pară trist, dar dragul meu fost (?!) prieten, iartă-mi sinceritatea, este lamentabil. Nu mi s-a părut deloc vesel ci din contră citindu-ți plângerile mi s-a umplut gura cu un gust așa de amar astfel că mult timp după aceea, nici măcar nu am vrut și nici nu am putut să-ți răspund înapoi. Poate, așa cum te scuzai sau te ascundeai în spatele unor cuvinte precum că nu vrei să-mi ceri nici o explicație sau să-mi dai explicații, așa simt eu, acum, că îți datorez un răspuns pe măsură. Dragul meu, mă ierți că te pomenesc cu drag, dar pentru ce atâtea explicații?! Ce am făcut, Doamne iartă-mă, de a trebuit să suport din partea ta atâtea vorbe de ocară, insinuate printre rânduri, din partea unuia care nu a sacrificat nimic pentru mine, care nu m-a crescut, care nu mi-a oferit nimic decât vorbe goale atunci când aveam și încă mai am nevoie, ca orice copil, adolescent sau de fapt, ca orice trup omenesc în care sălășuiește un suflet necăjit, de palma ce-ți mângâie fața sau părul, de brațele ce te cuprind în strânsoarea protectoare ce-ți liniștește temerile, alinându-ți durerile și transmițându-ți căldura ce alungă frigul care te cuprinde?!

Spuneai că nu te-am luat în serios sau nu te-am băgat în seamă dar, omule, când și unde să fac aceste lucruri când de abia mi-am dat seama de propria existență și de abia îmi deslușesc uneori, în ceața care mă înconjoară, propriul drum. Da, poate că am o parte din vină pentru că nu am fost sinceră cu tine atunci când trebuia să-ți explic, verde în față, să-ți trântesc adevărul că erau și sunt momente când nu am chef și nici starea necesară să port o discuție cu tine, în care, ca de obicei se despică firul în patru, filosofând aiurea asupra teoriei chibritului. Se întâmplă să nu am întotdeauna dispoziția necesară pentru astfel de lucruri, sau poate, pur și simplu, eram ocupată cu alți prieteni și nu vroiam să fiu deranjată și atunci mă făceam invizibilă, mă ascundeam de tine. Lucru care, de altfel, dacă îți amintești, de multe ori îl făceam și în timp ce vorbeam cu tine online și care l-am făcut, cred, cu aproape toți prietenii mei. Nu vreau să te jignesc sau să-ți provoc durere dar ai vrut sinceritate așa că mă văd nevoită să ți-o ofer pe tavă, așa cum nu intenționasem știind cât ești de sensibil și din dorința de a-ți proteja simțămintele, de teama de a nu te jigni, dar acum nu se mai pune problema iar eu nu pot spune nu și nici măcar nu pot să fiu zgârcită cu cel ce cerșește de nevoie și nu de căpătuială. Sunt rea, sau cel puțin așa mă vei considera citind aceste rânduri dar de fapt sunt doar eu, EU cum poate trebuia sa te las să mă vezi mai de demult. Dar e! chiar dacă toate lucrurile se fac la timpul lor mai sunt și excepțiile pentru care nu există niciodată prea devreme sau prea târziu.

Știi, poate că uneori îmi plângeam și eu de milă, iar orice greutate, apărută în calea vieții mele, mi se părea aproape imposibil de trecut, era așa de mare în mintea și inima mea, ca un munte uriaș ce nu putea fi ocolit și era atât de greu de escaladat, astfel că la urcare, îmi simțeam sudoarea ca niște pârâiașe învolburate de apă sărată, curgând înfuriate și crude peste rănile deschise ale sufletului ce tresăreau violent la durerea provocată de lucrurile răutăcioase și nedrepte, de sarea lor usturătoare, iar la coborâre, pur și simplu, uneori o luam de-a berbeleacul ajungând de partea cealaltă, la poalele muntelui de necazuri, toată zdrențe, zgârieturi, vânătăi și cucuie dureroase. Și atunci ai apărut TU, într-un astfel de moment când mă săturasem de atâtea evadări eșuate într-o lume din care mă întorceam mai obosită și mai deznădăjduită decât eram înainte de a porni în căutarea unei ieșiri din închisoarea propriilor emoții reținute.

Însă, sunt prea tânără să mă plâng de o lume prea dură și nedreaptă în care încearcă să-și facă loc un biet suflet ce doar vrea să vorbească, o minte care cere, doar câteva clipiri din infinitate pentru frumusețea gândurilor sale și o inimă ce dorește să audă doar ecoul bătăilor sale. Dar lumea este poate prea ocupată cu propriile ei lamentări și fuga după secundele trăite la maxim ca și cum ar fi cele ale ultimilor metri dintr-un cros de muribunzi. O fugă nebună către puterea hipnotică a banilor și nu a minții sau a inimii, pe un drum îngust pe care toți se înghesuie dând din coate cu disperare, uitând de marginea lui, de locul unde sunt câmpurile cu flori și vise, unde îndrăgostiții se plimbă mână în mână pe malul lacului zâmbind odată cu soarele ce răsare la capătul lumii și cu razele lui în privirile lor sau acolo unde oamenii se cunosc din zâmbetele și surâsul fugar al ochilor sau din strângerile puternice de mână și îmbrățișările călduroase prin care se sudează legăturile de dragoste, de grijă față de celălalt și ajutor dăruit necondiționat, un loc unde se naște fericirea doar pentru a bucura inima universului și a arăta Creatorului ce alte sensuri nebănuite am dat vieții ce ne-a dăruit-o și ce forme minunate și uimitoare am găsit pentru frumusețea Lui ce există nemuritoare pretutindeni atât în noi cât și în tot ceea ce ne înconjoară.

Dar astfel, pe când omenirea se mărea și descoperea noi granițe ale cunoașterii, trecând curajoasă peste cele vechi, în același timp, ea încerca, de teama nebună a singurătății, să se strângă formând un tot, unindu-se la început, doar câte doi. Parcă acum doi ani era, când disperată fiind și eu, mă chinuiam să caut un referat despre comunicații, bucuroasă din nou de existența internetului și a renumitelor, binecuvântatelor copy și paste (o adevărată mană cerească pentru timpul liber al bieților, săracilor de noi ce ne petrecem copilăria fără a avea răgaz pentru poznele lui Nică sau adolescența fără acoperișul lui Luli) și când m-a omorât profesoara cu acel subiect, care cred că a fost căutat mult și de ea, căutare opusă nouă, pentru că nu era niciunde, pe nici un site de referate, așa că a trebuit să-l fac eu însumi, devenind astfel o expertă în comunicare..hihi, scuze o mică pauză în acest conglomerat de filozofie puerilă, pardon, monumental eroică. Deci și prin urmare, tot mai mulți se strângeau ( în conferință) în jurul unor telefoane pentru a auzi mai mult. Sunt sigură că mai ții minte cum te chinuisem, te torturasem cu întrebările mele, unde și cum să caut, , ..hihi, cred că de fapt m-am molipsit de la tine sau, cel puțin, pe când tu plângi, eu filosofez asupra cauzelor! Doamne, ce bine ne completam uneori și încă o mai facem! Uite am început din nou să fac teoria chibritului iar dacă tot am început și nu am reușit să fiu directă și la obiect, te voi lăsa mai departe, în brațele atotcuprinzătoare ale propriului tău mod de a gândi prin care o luăm de la rădăcina maimuței sau poate chiar a celulei primare și ajungem, prin despicarea firului în alte milioane de fire până la Nebuloasa Crabului.

Mai apoi, când s-au adunat în fața unor ecrane pentru a vedea mai mult și acum pentru a simți mai mult, a apărut ici-acolo câte un suflet ce vroia să fie ascultat, iar pe urmă din ce în ce mai multe, descoperind în transparența ecranului, o ieșire către o lume ce se vrea liberă de prejudecăți, în care fiecare se simte liber să spună orice fără frica de a fi judecat ascunzându-se mai mult sau mai puțin după tot felul de identități ca un actor mascat ce joacă în zeci de roluri, fiecare rol fiind o trăsătură a caracterului său, cu toate la un loc formând propria personalitate complexă a fiecăruia dintre noi, o lume în care nu contează felul cum cineva mai mult sau mai puțin norocos arată, o lume în care vorbele scrise, citite sau ascultate de toți cei ce se simt singuri sunt de mare preț și alinare, în care poveștile înfiripate în sufletul fiecăruia și împărtășite prin cuvintele de pe ecran sau a vorbelor din boxe sunt speranțele împlinite din visurile tuturor, o lume a jumătăților regăsite, provenite din același lut mângâiat acum cu dragoste și modelat de fiecare.

Astfel, ai fost privit și acceptat de ochii sufletului meu care fără ca să stea mult pe gânduri, neputând pierde astfel din timpul neprețuit cu întrebări de felul: cine ești sau de unde vii, te-a lăsat să intri să-i tămăduiești rănile, sperând că puterea dragostei tale avea să transforme munții în dealuri, ca mai apoi printr-o minune dealurile să dispară lăsând în urma lor doar o câmpie nesfârșită (a sufletului) de flori sălbatice cu iarbă înaltă și ademenitoare pentru un obosit ca să se întindă, să se ascundă în ea, legănat fiind de aripile vântului ce adie șoptind povești fermecătoare norilor plimbăreți și seducând florile sălbatice cu mirajul viselor lui și ascultând liniștea cerului pe fondul muzicii micilor cântăreți neobosiți de la câmpie. Atunci și acolo, sinele nu mai era singur și nici nu se mai simțea deznădăjduit de limitele propriului corp în care sălășuia, trup ce se afla într-o lume fizică a realizării cu orice mijloace a perfecțiunii, a simțurilor trupești și a câștigului puterii financiare, o lume a cărei realitate de dincolo de ecran este dureros mai valoroasă pentru majoritate decât lumea bunătății, a credinței și a altruismului.

Dar până la urmă, totuși, nu a fost să fie. Nu știu dar poate că nu ai fost destul de puternic sau poate că ești sau suntem încă prea tineri pentru o altfel de relație. Îmi pare rău că a trebuit să cunoști ce înseamnă să ai pe cineva lângă tine și totuși, în același timp să nu ai. Îmi pare rău că mama ta nu-ți cunoaște durerile sufletului așa cum mama mea le împărtășește cu mine, cum încearcă să mi le aline cu iubire și răbdare iar tatăl tău există, dar lipsește cu desăvârșire. Și tocmai acest lucru m-a făcut să mă apropii de tine, împărtășind împreună neputința de a face față lipsei dragostei unui părinte, pe care eu o resimt în toate ungherele inimii mele, umplând cândva, cumva, cu ceva, locul din suflet care odată mustea de viață iar acum este așa de pustiu, locul în care doar vântul singurătății strigă tăios cu mii de voci: Tata! Tată, hai vino! Știi foarte bine că nu rezist unei povești bine ticluite sau unui suflet înfometat de simțăminte așa cum este al meu, deci permite-mi și iartă-mi îndrăzneala dar lasă-mă, te rog, să plâng și eu pe umărul tău ca pentru ultima oară, lasă-mă să-ți spun o ultimă poveste din lumea mea în care ai intrat si tu..odată.. …

Nu, poate că nu, de fapt, sigur, e mai bine să nu mai pierdem timpul cu aiureli, deoarece cred că vremea poveștilor a trecut pentru noi. Gata cu lacrimile, gata cu părerile de rău pentru ceea ce a fost și nu are să mai fie sau pentru ceea ce ar fi putut să fie și nu e! Fiecare din noi avem o durere sau chiar mai multe în sufletul nostru prea micuț, zic eu, pentru cele care sunt așa de mari și dureroase astfel că uneori se eliberează din strânsoarea inimii aducându-ne aminte de cei pentru care mintea, nemaisuportând durerea despărțirii, a creat locul nemuritor unde nu există despărțiri între oameni, unde sufletele sunt adunate și reunite din toate cele în care pe pământ au fost lăsate, unde fericirea ideală este omniprezentă, dar care sunt tot aceleași dureri pe care aici, în viața pământească, le strângem din nou într-un colț unde totuși uitarea și timpul le va micșora, făcând loc bucuriilor.

Știi și eu uneori parcă trăiesc într-un vis fără sfârșit pe a cărui aripi încerc mereu să-mi imaginez un nou zbor ca un dans ce se vrea original, ca un nou născut într-o lume de bătrâni, dar ce se repetă iarăși și iarăși, ca un cântec reluat la nesfârșit, la care atunci când sunt trează doar mimez cuvintele ce au fost învățate din timp pe de rost sau ce sunt citite de pe un ecran ca fiind ale mele, dar de fapt au fost scrise de alții înaintea mea. Sunt și eu o prizonieră a propriilor vorbe ce uneori nu mă lasă să le scot în lume sau nu am întotdeauna cui să le arăt sau cine să le asculte. Sunt propriul meu gardian și deținut, într-o închisoare cu pereți de povești și gânduri ce nu au unde să meargă. Și eu sunt ca și tine, ca și fiecare dintre cei care navigăm.. doar că eu am învățat, în cele din urmă, că după vorbe urmează fapte iar o faptă este mult mai bună, mai folositoare, mai puternică și mai de ajutor decât o grămadă de vorbe chiar dacă au fost spuse cu credință și din inimă. Îmi pare rău că nu ai prieteni adevărați, dar, în sfârșit, toate acestea nu-ți dau dreptul de a mă considera responsabila singurătății sufletului tău. Prea îți plângi de milă, prea te pierzi în idei ce mai întotdeauna încep cu dacă și poate. Lasă îndoielile și întrebările și pune punctul sau chiar semnul exclamării, cel al uralelor de bucurie, de împlinire, în locul inversatului cârlig de care te tot atârni cu atâta înverșunare, până când într-o zi vei obosi și poate vei pica, dar totuși, înainte poartă-ți de grijă să fie cineva lângă tine să te ajute să te ridici din nou.

Știu că nu sunt cea în măsură să-ți dea sfaturi, dar parcă prea m-a revoltat email-ul tău de plângeri, deci, în încheiere, lasă-mă să-ți spun câte ceva din ceea ce am învățat eu până acum. Nu-ți mai căuta prietenii invizibili, șterge-i din listă și nu te mai gândi „De ce, oare?!”, „Am făcut sau am spus ceva rău?!”, „Am fost prea vorbăreț când de fapt trebuia să tac sau am fost prea tăcut atunci când trebuia să spun mai multe?!. Nu mai plânge după ei și nu-ți mai plânge de milă, în general. Ia viața așa cum este și cum ți se oferă, învață să lupți mai întâi de unul singur cu tine, renunțând în timp la toate defectele, acele obișnuințe proaste ca și lamentările și autocompătimirea, pe care le-ai acumulat nu numai din neglijența ta ci și din a celor care te-au crescut dar în același timp nu căuta un vinovat, fii încrezător în propria-ți forță, putere sufletească și apoi dă piept cu minciuna, falsitatea, ipocrizia, teribilismele și dă-le la o parte să rămână la vedere doar binele și frumosul din oameni, din prieteni.

Crede și nu-ți pierde niciodată credința că aceste două lucruri, binele și frumosul, se găsesc pretutindeni și mai ales în fiecare copil (și noi suntem încă copii, Paul, lasă durerile de adult pentru mai târziu!) deci ia-le în sufletul tău și bucură-te de ele iar restul, pur și simplu, să nu te mai intereseze. Ajută atunci când ți se cere ajutorul și poți sau ai timp dar mai ales învață să-ți recunoști propria-ți neputință. Orice lucru se face în detrimentul altuia. Înveți și nu te joci, te joci și nu dormi, dormi și nu vorbești (doar dacă vorbești în somn..hihi) și tot așa. Nu le poți face pe toate, așa cum nu le poți avea pe toate, dar încă mai trebuie să învățăm și să primim multe de la viață, iar ca să poți ajuta trebuie să ai puterea să ajuți iar aceasta nu se obține decât dacă ai grijă de tine în primul rând iar de abia după aceea, vei putea griji și de ceilalți. Astfel și mintea se dezvoltă, învață, crește, capătă putere și de abia după aceea creează. Lasă timpul să te ajute să vezi ceea ce prezentul poate nu-ți arată iar trecutul încă nu te-a învățat cum poți să-ți vezi viitorul.

Þi-am spus odată povestea, amintește-ți, te rog, cu băiatul care nu-și găsea locul în casa părinților ce-l iubeau ca lumina ochilor, motiv pentru care a plecat de acasă, ajungând după un drum lung și obositor pe panta unui munte, la o căsuță cu doi bătrânei care luau apă de la izvorul unde tu ai întâlnit-o pe frumoasa zână a cărui glas și căldură te-au fermecat pe veci, dar care nu se lăsase văzută decât după mult timp și atunci doar pentru o clipită. Dar aceea clipă a fost pasul de hotar care te-a făcut să-ți recunoști locul în lume, îmbătrânind fericit și mulțumit cu ceea ce poate pentru alții era puțin de la viață, dar pentru tine era norocul de a putea iubi, întâlnit mai rar decât acela de a fi iubit, era tot ceea îți lipsea, era partea din viață pe care o căutaseși atâta amar de timp și fără de care nu puteai trăi fericit, împlinit. Astfel și tu, desprinde-te de tot ce te ține legat și nu te lasă să pleci în căutarea împlinirii, învață să descoperi ce-ți lipsește pentru a trăi fericit și caută ceea ce-ți dorești, fără a te lăsa abătut vreodată de la drumul ales.

Caută și ia ce este mai bun și mai frumos de la viață, de la cei care te cresc, de la prieteni, de la toți cei care te iubesc și în același timp, învață din toate drumurile căutărilor tale, să găsești ceea ce vrei, să transformi visele în dorințe și dorințele în împliniri, călăuzit fiind de speranță, certitudini și încredere în tine însuți și, în primul rând, să ai încredere în faptul că atât soarta și providența vor avea grijă de tine ca de fiecare suflet nobil ce caută mereu propria fericire și împlinire prin cea a altora cât și întregul univers al Întâiului Început te va ajuta să găsești întotdeauna ceea ce cauți. Ai încredere în darul oferit din dragoste atunci când te-ai născut, un dar primit ce poți să-l faci la rându-ți. Darul ce poate fi viața dintr-un tablou, născută în urma pensulei îmbibată de nuanțe infinite, sau poate fi frumusețea sălbatică a unei flori mândre de câmp; sau tăria unui suflet liber ce a prins viață în răsuflarea sorbită dintr-o ceașcă de ceai goală; sau poate frumusețea unei melodii, a unui glas ce-ți pătrunde prin toate ungherele sufletului stârnind ecoul său; sau șopotitul asurzitor a unui izvor vorbăreț și iute, șuvoi de gânduri sau sentimente, emoții sau dureri; sau poate fi marmura cea rece ce dă glas inimii calde și lutul ce-și șoptește forma palmelor ce-l mângâie, sau este chiar gândul ce naște cuvântul de acum. Darul care ești Tu.

Ai primit viață, învață despre ea, iubește-o și ai grijă de ea. Primește și Dăruiește. Nu te uita la Timp căci el e făr de sfârșit, așa cum ești și Tu, prin ceea ce lași în inima întregului univers pe care toți și toate îl formăm cu gândul, sufletul și trupul. Într-un cuvânt: Trăiește.

Dar … cine sunt eu, să-ți spun toate astea… o biată prietenă invizibilă, o fată rea pentru care atâta timp cât te-am folosit ai fost bun iar acum când nu mai am nevoie de tine .. te-am aruncat .. te-am ignorat … Sper, totuși, că ți-am fost de folos cu ceva, cel puțin cu atât cu cât și tu mi-ai fost cândva…

Paula


p.s. Uitasem, eu știu…sper să nu greșesc și tu să fi învățat ceva.. dar parcă .. mai știi… apropo de partida de biliard.. poate … într-o zi…o dată.. online.. , iar dacă..totuși ..cumva, ai vrea să citești o ultimă poveste dedicată unui alt loc pustiu din sufletul meu.., ei bine, deschide doar … fișierul atașat email-ului .. și intră ..din nou.. fii binevenit..


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!