D:
vorbește-mi copile în rime de foc
și stinge cuvinte cu roua din plete
pe vârfuri să-mi umbli printre fulgii din joc
zăpada s-o vânturi cu dulce suflare

I:
cânta-voi zilei de mâine
cu graiul celei de azi
ca un scriitor cerșind o pâine
pe întunecatele străzi

ah, de-ar fi noaptea zi
și umbrele luminii nevăzute
văzând atâta viață-ar știi
în plânset să se facă dispărute

D:
tăcerea-ți e-un dar pe aste pământuri
stejarii ne cheăma-ntru ei eterne...
un scâncet durere dospitele ramuri
tăcerea-ți e-un dar pădurii alene...

I:
atunci voi tace
drag poet
sperând ca viersu-mi
va aprinde
noi cărari

D:
dar cântă-mi serenă soprană sirenă...
sufocă-mi gândurile - mintea
cu-a ta cântare din nori pe supt ape
ci cânta-mi s-audă și zeii cei morți!

I:
vai orfeu marea-ți greseală
de a-i numi pe veșinici morți
uita-voi asftel ruga-ți
iar tu bătran vei zace
la-ale lor porți

D:
îmi spui de timp...
dar timpul sunt eu...
ce valuri mă rod...
ce vânturi mă zbat...
nimic n-a rămas
nimic a rămas
atemporal blestemat...

I:
pedeapsa e dulce pentru-acel ce-o privește
iar timpul prietene, niciodată nu zăbovește
mai mult decât fragila uitare s-abată
mai mult decât corabia de val uitată

D:
timpul...
e-o pană zburlită în ploi de explozii
celestul nu l-a cunoscut decât
născut printre oameni...
nu știu ce e timpul...
nu-mi trebuie timpul!

I:
timpul te scrie în carne și oase
tot timpul viața încet ți-o coase
de timp te naști
și de timp mori
nu fi nerecunoscător
om născut în zori
de viață
mâine moartă

D:
cuprinde o clipă și da-i eternu-l venin...
cuprinde o clipă în gheața unei minți
dă-i formă, dă-i gust...
dă-i iz de-amintiri... dă-i abur de viață...
ci fă-o să-nfrunte-al morții greu chin!

I:
sub ape clipa-i lungă
se întinde până-n vine
simte viața ce se scurge
fără timp fără de tine
simte puterea tăcerii
ce se sfâșie din noi
azi un cuvânt
mâine doar zorii

D:
visul meu... sa ridic o lume
blestemul meu... s-o dărâm
nu e timp - timpul răpune...
în lumea mea, n-am să-l zămislesc

I:
un vis e o creație nopții
iar puterea zace-n zi
cum poți tu dărâma-n lumină
tot ce în noapte ai zidit?

D:
am zăbovit prin secole absurd
prin stele căutam să cresc...
o lume cade cu un gând!
o simplă buchie pe-un pergament de sticlă

I:
lumi noi lumi vechi p-un rând se scriu
tot cea fost viu acu-i pustiu
cine ești tu de-ndrăznești a privi?
lasă lumea așa, nu iscodi!

D:
cine sunt? bufonul pierdut pe căi aurite
într-un inel numit existență
i-am dăruit cel timp de-mi vorbești
iar acum iscoade-s departe
degeaba le chem...

I:
ce bufon, drag Orfeu?
bufon e nebunu' cel din palat
prețuit doar din snobism
nebunul însă cel vreau eu
e cel singur dumnezeu
doar pentru el

D:
oare nebunul ce-ți povestesc
putere mai decât dumnezeu
i-a fost dat?

I:
nebunul își dă putere cât gândește
când zeu ori muritor se crede
pasăre ori damnat șarpe
nebunul meu cu cifra șapte
gravată-n frunte
semn de rău

D:
în stelele mele scris dumnezeu...
bufon alături
în lumile mele scris bufonul...
zeul alături...

decât dumnezeu
bufon zămislit
nebuniei ce-o spui...
e un dar

I:
darul de preÈ› muritor nu vede
doar cel zămislit din veacuri apuse
știe a simți

ciudat felul, cum timpul își cerne
asupra oricărui dar
pecetea de-a muri

D:
când lumile mor înainte-a murit
înalta-existență...
și îngerii mor dumnezeu...
decât dumnezeu, mai bine bufon

în lumea inel e el dumnezeu!
și-si poartă povara de foc