Înger plângând


Îngerul meu e un înger trist.
Nu îl știe pe Elohim, n-a auzit de Christ.
Îngerul meu ne cunoaște pe noi pe de rost;
Cu numele noastre, cu ziua de zi,
Cu nopțile alungite prin calendare…
Ne toarnă în trupuri o împăcată licoare
Păcătoasă, fără păcat.

Am murit de o mie de ori
Și de o mie de ori am reînviat
Până la aburul umbrei tale plutind prin livadă
Până la lucrurile care s-au obișnuit să te vadă
Până la cojile stacojii din care fericirea s-a dezghiocat.

Îngerul meu e un înger trist
Pentru că nu poate înțelege
De ce un suflet aproape rotund
Umblă pe două ființe
Una fără alta betege
Când unul ar trebui ca să fie…
Îngerul meu, câteodată,
Se ascunde și plânge.






















Þigara definitivă



Fumăm țigări cu eter.
Dragostea e de pământ,
Lacrimile, de cer.
De moarte mi-e sete,
De viață parcă-s stingher.
Tu?...
Nu mai știu cine ești.
Te privesc dintr-o umbră bolnavă,
Mama mă strigă din vis pe numele mic,
Speriată și gravă.
Are vocea înaltă.

Mi-e frig și urât.
Am pierdut și puterea de a te fi dorit.
Îngerul nu-mi mai zice nici un cuvânt.
Și totuși,
Te aștept în dragostea ta,
Ca un bețiv într-un birt părăsit,
Ca un flutur în pupă.
Inimă stă să se rupă
În corzi viorìi…
Vino,
Când ai ca să vii
Sau închide cu zgomot fereastra.
Nu te mai pot iubi
Altfel, decât definitiv,
Cât fumăm, absorbiți,
Din țigara aceasta.





Versul pe cruce



Ce ți se pare de neînțeles
Că din mine n-a rămas decât vers,
Vers și mâhnire
Un lung prohod început chiar la nașterea mea…
Cum vrei să râd când veselirile mele
Sunt dincolo, în inima ta
Din care-am fugit.
Aici a rămas o carcasă
Unde mișună felinele în întuneric.
Ori nu înțelegi că nu pot
Să trăiesc pe jumătate,
Cu zilele întretăiate,
Cu respirația arsă
Cu sensul vieții absent?


Mai degrabă aș muri
Decât să nu te mai știu iubi.
Și nu mai fi trist
De parcă cineva ne-a furat
Sufletele
Cu tot cu dragoste
Și a fugit de pe crucea lui Christ.




















Dreapta și stânga


Sunt totalmente distrusă.
Partea mea stângă e otova.
Inima, ca o casă îndelung părăsită,
Nici nu așteaptă pe cineva.
Ochiul cel bun s-a topit pe jumătate,
E gol și lucios;
În el nu mai joacă boltit,
Chipul îngerului frumos...
Încă te mai iubesc
Cu durerea de a nu ajunge până la tine.
Încă te iubesc,
Sfâșiat îmi e sufletul,
Ca o coadă colorată de zmeu.
Lumea e împotrivă,
Viața e împotrivă,
Partea mea dreaptă e împotrivă
Și totuși,
Eu nu vreau să cobor
Din acest amețitor carusel
Unde-mi frâng oasele,
Unul câte unul,
Unde-mi strivesc zilele
Una câte una,
Unde-mi sting viața câte puțin,
Pentru că, doar la capătul acestei nimiciri,
Voi afla cine sunt cu adevărat.

Zămislire


Dragostea nu e bună.
Florile știu asta.
Ele stau liniștite cu rădăcinile în pământ
Și petalele tremurând de culoare;
Ele sunt egale-n destin
Și zămislesc fericită splendoare;

Dragostea nu e bună.
Piatra își curbează spinarea
Și surâde în adâncul tăcerii.
Nu știm ca pietrele să iubească,
Ele sunt temelie oricărei zidiri.

Numai omul, de om ce este
Nu se poate închipui în afara iubirii...
El se zămislește în jurul dorului din inima lui
Încet, cerc după cerc,
Cum perla în măruntaiele scoicii,
Din sfredelitoare durere.

Dragostea nu e bună
Oamenii nu știu asta.





















Mărul dintâi




Ne-am întors în mărul cuminte:
Două semințe căpruie și reci
Miez alcalin, coaja dulceagă.
Viața întreagă, moartea întreagă,
Stau și așteaptă gustarul.

Peste potecă trece un șarpe-ntristat.
Domnul scormonește cu toiagul prin iarbă,
Zâmbind într-o parte.
Văzduhul miroase a slovă necoaptă
Și a păcat neumblat.
Mă uit la liniștea ta prin solzul curat și sticlos.
Ești așa de frumos!...
Copacul din mine foșnește
zornăindu-și lumina,
Toată, în sărbătoare,
grădina
așteaptă.
Trebuie că astăzi e ziua cea neînțeleaptă.

Chipul din umbră


M-ai împins în prăpastia lumii
Și în apa neclară,
Mi-am zărit chipul întâia oară.
Nu era de om. Nu era de fiară.
Aveam doar un ochi și altceva nimic:
Nici cu ce să-ți vorbesc,
Nici cu ce să-ți fac semne.
Am plecat în pustiu,
Să cunosc vântul și să întâlnesc luna.
Ea a alunecat printre dune
Doldora de singurătate.
S-a uitat la ochiul mirat și s-a clătinat:
„Nu ești de pe-aici, cum te văd.
Ce crezi că e de aflat?...
Numai ce vei trăi cu oasele și cu inima ta
Te va lumina. Și să nu te lepezi de dragoste,
Oricât de adânc ar durea.”
Și s-a îndepărtat ca o nălucă mlădie
Prin cerneala nopții de hârtie.

Știu că voi înțelege într-o zi.
Între timp mi-am așezat sufletul pe o piatră, oricare.
Vântul sapă un rid sau un rictus
în pojghița apei, într-o încercare
De a-mi spune ceva sau de a mă face să râd.
Tu ești așa de departe de parcă n-ai fi
Iar eu am rămas întipărită-n oglindă
Ca o parte de lună
Care a uitat să apună
Și scrie pe cer, scrijelind ca o fată pe grindă,
Zilele trecute de la îmbrățișare
Și numele cald și secret al celui iubit.

Nu știu ce să-ți mai spun
Și am uitat și de ce am venit.




Sora mea


Să vină moartea, sora mea plăcută,
Să-mi stea ca pasărea-n amiază, pe o creangă,
Să mă privească veselă și mută
Și eu să nu mă tem că nu-s întreagă.


Mi-ești drag, ți-s dragă.
Nici la-nceput, nici ultimii din soartă.

Din cerurile frânte rând pe rând,
Am înălțat pentru iubiți, o poartă
E ferecată cu un jurământ.
O va deschide, în urma noastră, luna,
Când trupurile noastre în pământ,
Vor întări că dragostea e una.


Nu mai știu


Nu mai știu care inimă
Doare atât de curat,
Inima mea de femeie incertă
Sau inima ta de înger damnat.
Nu mai știu ce culoare trebuie să aibă lumina
Și cât de sus ajunge sufletul îndrăgostit
Nu mai știu nimic din câte n-am împlinit;

Toate s-au zămislit și s-au rostuit
Ca niște pietre cuminți într-o albie secată de râu.
Sunt un fir în pustiu, fierbinte și singur
Peste care adie răcoros cineva.
Nu aud decât o arsură.
Și nu știu dacă e o lacrimă
pe o piatră încinsă
sau e inima.



Distanță


Oamenii sunt foarte frumoși și înalți.
Sunt alcătuiți din mai multe substanțe rotunde
Au un înveliș moale și sensibil
Și sunt umpluți cu lichide.
Ei umblă în cerc și visează vise de oameni.
Toate gesturile lor îi trădează.
Se tem să spună ce simt.
Inima ... o consideră doar o pompă
Și nu-i acordă o importanță prea mare,
Nici simțămintele nu sunt la mare preț.
Sunt atenți, foarte atenți, la conținutul lor
Care trebuie completat permanent.
Sunt mânați încoace și-ncolo, ca mareea, de spaimă.
Unora li se sparge învelișul din care
Curg afară adevăruri, dureri, frici, lacrimi, neputințe,
Suferință, tristețe.
Ceilalți îi dau la o parte, la început mai ferit, apoi cu îmbrânceli.
„Aici nu se spune adevărul”.
„Aici nu se plânge”.
„Aici nu se ne-împlinește”.
Oamenii sunt frumoși și multicolori
Uneori îmi doresc să fiu așijderea.
Dar nu cred că pentru această inimă vorbitoare
Două picioare de om și un înveliș ar fi de ajuns.
Prefer să îi iubesc de la această distanță.
Aievea.



Implorare


Doamne,
Fă o singură dragoste
acestei hume în care ne-ai zidit!
Aproape că te-am deslușit
Desenând preocupat și tăcut.
Am împlinit tot ce ne-ai început
Mai puțin înserarea cu gust de migdală...
Stăm țintuiți ca două piroane de piatră roșie
În zidul timpului.
Sub tălpile noastre curge,
în sepia, un fel de realitate.
În dreapta, se unduie lent
Fuioare galbene de lumină pudrată,
eterul de gheață albastră, fluide în globuri verzui;
În stânga, tot ce nu știm vedea este întrutotul viu.
Suntem o răspântie albă
Într-un câmp nesfârșit.
N-am întors privirea niciodată.
Doamne,
Nu poți să pui
în această inimă cu două puteri,
Dragostea prin care ne dobândim Þie
Ca niște flori?

Și nisipurile, și raza Ta nenumărată,
Și norii din vise știu
Că noi suntem una.
Nu ne mai lăsa osebiți
Și fără sfârșit.

Portret


Uneori te iubesc într-atâta de tare
Încât soarele însuși vine în lume
De la mine din stern.
Te ridici
Încâlcit printre razele drepte și somnoroase
Pleoapele tale se zbat în linia zorilor
Ca un refren.
Pe mare se înfiripă un vânt afânat.
Pielea trupului tău ca o hartă
De continent încă nedescifrat
Nu delimitează doar un trup de bărbat.
Univers trepidând de seve, arome și mirt
stele necunoscute, spații fără distanță
timp fără curgere
pământ nelumit
iubire fără iubit
Ești înalt și vechi ca un mit
despre facerea lumii dintâi.
Nu știi nimic despre toate acestea
Dar când ridici brațele, cerul prinde putere.
Ești ochiul curat și blajin dintre cuget și vrere
Prilej pentru libera trecere a pietrei în apă
A omului în om, a frunzei în lumina de vară.

Trebuie doar ca soarele să vrea să răsară.

Colorit


Bărbatul e singur
cu mâinile goale
în mijlocul vieții – stâlp în pustiu.
Caută cu privirea de jur-împrejur,
un reazem, un ungher, un prilej pentru fiu.
De undeva se aude o jelanie
Apoi, hohote cristaline.
Viața netrăită împunge sângele, pielea, oasele,
cum soarele, la răsărit,
întinde mreje galbene peste coline.
Începutul este trandafiriu.
Încercările au o dominantă vibrare.
Durerea e mov,
Deznădejdea e gri.
Iubirea e un curcubeu beat de fiecare culoare.
Cine zice că moartea e neagră?
Poate o limpezire albastră
Între nadir și zenit,
După multele încercări
De a fi împlinit.


Inscripții


De-a lungul zilelor mele scrie „durere”
așa cum scrie pe cer „Dumnezeu”.
Păsările ară văzduhul
căutând semnele sigure.
Eu caut să știu de ce m-am întâmplat pe aici,
să văd via întreagă, extazul în strugure
și plăpânda lumină din visul fratelui meu,
omul care aduce sămânța
și timpul, când nu mai are putere...
Ce e femeia? – dar glia?
De ce se înfoaie păpădia
după ce singură și fără de dragoste
se sporește în semințe striate?...
E un suflu egal peste toate
și pare a nu fi și în mine
deși, toate le alcătui cum se cuvine.

Norii se bulucesc peste scrisul din cer.
Parcă a șters cineva și amintirea durerii pe dată.
Iubesc un bărbat fără chip.
Are pasul felin, ochiul curat,
Gândul de piatră.
Doar în vis îl pot zămisli.
El rescrie în mine istoria lumii
de apă de pământ și de cer
cu o caligrafie fierbinte și riguros ordonată.



Inima


Inima mea a câștigat
forma inimii tale,
Bărbat frumos,
înfășurat în miracol umbros!
Mi-e tare dor de tine mereu.
Am uitat că mi-am destinat
niște clipe doar ale mele,
am uitat că femeia nu iartă
și că ești răstignit...
Am văzut, izbucnind dintre coapsele toamnei,
liliac înflorit!
Am văzut cum dosește, șireata,
galben în frunze,
și viața cu moartea stau la un loc
într-o singură oră
la nesfârșit.

Cum să nu fii fericit?

Predestinat


Te clatini în sângele meu
ca o luntre pe râu.
Nu știu să-ți vorbesc cu adevărat.
Spun doar niște sunete liliachii
și, după intensitatea ochilor tăi,
știu că ai înțeles.
De la o vreme,
nu e nevoie de vorbe...

Poate că nu există dragoste,
dar atunci, ce caută Dumnezeu,
cu mănunchiul de înțelesuri
la noi în livadă?
Poate că nu știu să te iubesc
altfel decât cufundată în inima ta moale și bună
sau ca o câmpie care-și aleargă dropiile
sub un cer desenat.
Nu știu să te iubesc decât
cum o femeie iubește bărbatul interzis
și predestinat.

Și cine se încumetă să desfacă lumina de lună?





Contururi


Tu desenezi în zare
dimineți de sineală, fistic și lămâie.
De sticlă par norii, arborii – din hârtie glasată,
oamenii, din carbon lustruit...
E un spațiu clar și curat
și un copil ar fi bucurat
să primească în dar o cutie
alcătuită din culoare, vânt și lumină.
Între noi e distanță de doar o privire.
Ne uităm pe rând, cu sfială.
Poate nici nu încălzești sub pleoapele calme
același contur...
Poate nici felul în care în mine te strig
nu ajunge la tine prin frig...
Poate frunzele tale-s mai grele,
poate cerul meu e impur...
Al cui este ochiul ce aleargă-ntre noi
potrivind, din grabă, galben,
Albastru
Linie,
Umbră,
Blestem?
Dacă Dumnezeu nu există,
de ce mă mai tem
să nu îmi vadă inima cineva
Și s-o deseneze?
Dacă toate trebuie să fie așa cum se află,
a cui este ziua piezișă, și altele multe,
îngrămădite-ntre noi?
De ce la tine e soare,
și pe mine mă adulmecă ploi?

Cred că cineva aruncă în noi cu spirale
din spinările stelelor
și ele cad în noroi.



Evoluție


Moartea nu vine niciodată la mine,
face rotocoale largi prin desiș.
Mai întâi tata
cu palmele lui răbdătoare ca două continente
brăzdate de întrebări și lehamite,
cu viața lui de derviș.
Apoi bărbatul care mi-a coborât
trupul de elf într-un trup de femeie,
și iar, camaradul vânător de metafore pure,
scormonind cu venele goale la rădăcina vocalei.
Apoi aproapele aproapelui meu
ca o săgeată de jad împotrivindu-se legii...
Am murit cu toate plăpândele, mereu,
Exersând,
iar acum nu pot ca să mor,
și cât aș vrea să sting odată acest lanț nesfârșit
de cruci adăugate!
Trebuie să fie vreun fel de a muri
și pentru o părere de viață...

Numele meu


Cum crezi tu că s-ar putea trăi fără tine
când toate rădăcinile și terminațiile destinului meu
sunt vecine
cu respirația ta miresmată?
Cum crezi că aș vedea soarele
altfel decât ca pe o minge inutilă și roșie, toată pătată,
dacă tu nu l-ai umple de căldură și sens?
Cum ar fi frunzele și aerul lor îndrăzneț
fără genele tale de pețioluri grațioase
și ce fel de verde-aș vedea?
Cum să fie sărutul ceva
fără gura dulce a ta,
și eu ce să caut pe lume
dacă nimeni nu mă știe pe nume?


Să nu pleci, nu pleca.
La tine în piept, lângă inimă,
este întreagă, netrăită deloc,
varianta perfectă a mea.

Nu există dragoste


Fie.
Nu există dragoste.
Atunci, e o potrivire între spațiu și timp
a unui unghi liniștit
unde materia nu mai are cădere
și albul stă în tecile lui de-ntuneric.

Dacă nu există dragoste
de ce atomul e sferic
și dincolo de orice îmbinare
rămâne stingher și proscris?
De ce, când zâmbești,
toată substanța secretă a lumii
se rânduie ca în paradis
și moartea îmi pare mai bună mamă
în brațele tale?
Dacă nu există dragoste
întreg universul nu are nici o fărâmă de noimă.
O îngrămădire de sfere
colorate, aseptizate și seci.
Nu mă ademeni...
Și prima frunză și ultima stea
și pasărea dintr-un vis de copil
chiar dacă nu știu, se află în dragoste.
Altfel nici nu s-ar cădea.