- Prima mea educatoare -


Nu e vorba de educatoarea copilăriei mele, pe ea nu mi-o amintesc. E vorba de educatoarea primului meu copil, Monica. Mi-am amintit de ea când Monica și-a dus la rândul ei primul copil, Gabriela, la aceeași grădiniță unde fusese și ea cu douăzeci de ani în urmă. S-au dus toți trei, Monica, soțul ei și bineînțeles, plină de emoții și ușor speriată, nepoțica. Seara ne-au povestit, surescitați:
- Știți, educatoarea mea e acum directoare. Nu m-a recunoscut dar când i-am spus numele și-a adus aminte. Și de tine și-a adus aminte, se întoarse spre mine zâmbind.
După care mă luă la întrebări ginerele meu, jumătate râzând, jumătate serios:
- Dom’le, zi și mie, ce i-ai făcut ? Când ți-am pomenit numele nu se mai oprea: “Domnul Norea, vai ce om ! Ce caracter !”. Zi și mie, să-i fac și eu educatoarei, să mă țină minte peste douăzeci de ani.
- Ehee, numai să fii în stare ! m-am dat eu cocoș în prima fază, ca orice bărbat care se respectă.

După care am căzut pe gânduri, începând să-mi amintesc. La Monica, fiind primul născut, zelul era maxim. Am fost membru în toate comitetele de părinți, la toate cele patru- cinci școli prin care a trecut. La majoritatea din ele eram președintele comitetului. Strângeam banii pentru diverse festivități programate și îi depuneam la bancă, pe vremea aia dobânzile erau mari și merita efortul. La grădiniță desenam toate gazetele de perete, plus alte afișe și anunțuri. Colaboram la toate reparațiile, mai mult cu gura, că am două mâini stângi.

La al doilea copil, Anca, s-a mai domolit puțin entuziasmul. Încă mă mai prindeau prin diverse comitete, mi-era rușine să mă fofilez.

La al treilea, Nicu, eram aproape indiferent. Mergeam la toate ședințele cu părinții, dar când era vorba de diverse activități mă făceam mic.

La al patrulea, Cristiana, sunt de-a dreptul pasiv. Ca să ajung la o ședință trebuie să-mi spună de trei ori, prima oară să mi-o trec în agendă, a doua oară ca să-mi amintesc să mă uit în agendă și a treia oară ca să nu întârzii mai mult de o oră. Bineînțeles că la jumătate din ele am lipsit. Nu că aș fi pierdut prea mult, în majoritatea timpului se discută despre bani, iar asta ne putea comunica și copilul:
- Știți, trebuie să dați două sute de mii pentru fondul clasei, o sută de mii pentru fondul școlii și cincizeci de mii să-i luăm un cadou lu’ diriga de ziua ei. Aa, era să uit ! Profu’ de mate a zis să ducem șaizeci de mii pentru o culegere de probleme, iar profa de engleză optzeci de mii pentru un set de cărticele după care o să facem anul ăsta.

Cu prescurtările copiilor mă obișnuisem de mult. Când a ajuns Monica în clasa a cincea, după prima zi de școală a început să turuie:
- Tati, știi, diriga mea e profa de mate !
M-am luat cu mâinile de cap.
- Fato, îți dai seama că într-o singură frază ai făcut trei prescurtări aiurea ?
Dar pe urmă a trebuit să înghit, erau mult prea uzuale ca să mai îmi cert copiii.

Þinînd cont de cele de mai sus, după capacitate ne-am hotărât să o dăm pe Cristiana la un liceu particular. E o taxă mare dar fixă, poți să o prinzi în buget. Include totul, infrastructură mult mai bună, profesori, manuale, uniforme. Mai sunt bineînțeles și alte avantaje, nu le enumăr acum. Oricum, nu îi cheamă pe tătici să repare clanțele, pe mămici să spele perdelele și nici nu auzi anunțurile imperative de la început de an școlar:
- Anul ăsta trebuie să schimbăm neapărat băncile, sunt în ultimul hal. Am vorbit cu dirigintele clasei care învață după amiază, sunt și ei de acord să strângem bani. O să rotunjim suma, mai trebuie față de catedră și un lacăt nou la dulap. Nici tabla nu arată bine, poate o schimbăm anul viitor. La fondul școlii o să fie o sumă mai măricică, s-a hotărât să punem termopane peste tot.
Și la sfârșit:
- Anul ăsta cine se oferă să scrie catalogul ?
Ãsta e învățământul de stat din ziua de azi. Indirect, asta e cauza pentru care mă ținea minte educatoarea.

Și cam asta a fost evoluția mea în calitate de părinte. Corect ar fi – involuție.


17.12.2005