agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-18 | [This text should be read in romana] |
Doamna Viorica
După ce fiica mea cea mare mi-a povestit despre întâlnirea după douăzeci de ani cu prima ei educatoare, am încercat să-mi amintesc cum arăta educatoarea copilăriei mele. N-am reușit, perioada grădiniței s-a estompat aproape total. Poate și din cauză că eram mic, slab și mă băteau toți băieții. Am un coleg de facultate, Chris Wichmann, după nume e evident că s-a mutat în Germania de foarte multă vreme. Chris are o teorie: “Omul are în creier niște rutine care șterg cu timpul evenimentele neplăcute”. După care adaugă: ”Oamenii ranchiunoși sunt de fapt niște handicapați, lor le lipsesc rutinele respective”. Dar nu numai ăsta e motivul. Toată zona aceea de viață este dominată de figura uriașă a învățătoarei, doamna Viorica. Acum, când îi scriu numele, îmi dau seama că e singurul cadru didactic căruia nu i-am spus niciodată tovarășu sau tovarășa. Am făcut școala primară la Turnu- Măgurele, locuiam la bunici. În orașele mici de provincie s-au menținut mai multă vreme tradițiile dintre cele două războaie. Doamna Viorica i se spusese toată viața și tot așa i-a spus și bunicul meu în prima zi de școală. Și așa a rămas. Bunicul meu, care îi înjura pe comuniști și asculta printre paraziți Europa Liberă la un aparat de radio Bicaz, rostea cu dispreț cuvântul tovarăș. Doamna Viorica era o învățătoare de tip vechi, care ținea legătura cu părinții mai mult acasă decât la școală. Nu prea făcea ședințe, venea cel puțin o dată pe trimestru să vadă condițiile de locuit și să discute despre copil. Þin minte, când mă găsea citind, îmi smulgea cartea din mână: - Nu se citește de dimineață până seara, o să-ți strici ochii ! Du-te la joacă, mai trebuie să și alergi ! După care rămânea să discute cu bunicii mei. În privința ochilor a avut dreptate. Ai mei mi-au luat ochelari de pe la 10 ani, dar chestia asta mă îndemna mai mult decât înainte să evit joaca și să rămân în casă cu o carte în mână. Un mic cerc vicios… Nu aveam materii favorite, toate îmi plăceau. În schimb aveam una nesuferită, caligrafia. Pe vremea aceea umblam cu toții cu o călimară în ghiozdan și cu un toc și o peniță de rezervă în penar. Penițele trebuiau schimbate des, unul dintre jocurile favorite era să aruncăm tocurile astfel încât să se înfigă în dușumeaua de lemn a clasei. Pixurile nu apăruseră încă, iar stilourile erau interzise în clasele primare. Nu m-am împăcat niciodată cu tocul, toate caietele mele erau pline cu purceluși de cerneală. Abia prin liceu am învățat să scriu citeț. Aveam un vecin profesor. Băiatul lui, Dan, era coleg de clasă cu mine și prietenul meu cel mai bun. Părinții lui mă primeau în casă cu mare drag, mă serveau cu prăjituri, după care profesorul îi dădea lui Dan o palmă peste ceafă: - Tu de ce nu poți, mă, să înveți așa bine ca Viorel ? Viorel eram eu. Acasă mi se spunea Dan, dar în clasă eram Viorel nu pentru că pe învățătoare o chema Viorica, ci din cauza celuilalt Dan. Grija mare era să ne apelăm pe numele mic fără ambiguități. Þin minte, celor două Rodici li se spunea Rodica Mică și Rodica Mare. După ce făceam diverse năzbâtii, Doamna Viorica ne certa zdravăn. Rar de tot, după câte o boacănă ieșită din comun, ne trăgea câteva la palmă cu o riglă în trei colțuri. Te ustura cumplit, dar peste o oră nu mai aveai nimic. O lungă perioadă după pedeapsă eram cuminți ca niște îngeri. Până uitam… La sfârșit de an Doamna Viorica organiza serbări pe scena teatrului din localitate. Eram mici actori în diverse scenete. Nu era necesară o costumație specială, erau suficiente mici bucăți din carton colorat care să sugereze personajul. De altfel, montarea diverselor piese de teatru se făcea cu toate ocaziile și la toate nivelurile: cu clasa, cu școala, cu Casa Pionierilor… O dată am fost invitat să joc rolul unui copil într-o piesă montată de un profesor cu elevii mari de la Gimnaziu. Aveam loc în orice distribuție, din cauza memoriei mele prodigioase. Dacă aș mai avea-o și astăzi… Þin minte, în primele două zile învățam piesa pe dinafară, apoi începeam să le suflu colegilor la repetiții. Oricum, scenetele acelea m-au ajutat, de atunci n-am mai avut niciodată trac pe o scenă, cu sute de ochi ațintite asupra mea. Multă vreme după ce terminasem școala primară, când ajungeam în vacanța de vară la Turnu- Măgurele, îi făceam o vizită acasă Doamnei Viorica. Mă primea cu o farfurioară de dulceață, un pahar de apă rece și începeau amintirile. - După tine am mai avut o serie și apoi am ieșit la pensie. Și în seria aceea era un băiat foarte bun. - Hai, lasă poveștile! intervenea soțul ei. Recunoaște că tot Viorel a rămas elevul tău favorit. Într-una din discuțiile acelea, Doamna Viorica mi-a prezis că voi ajunge scriitor, probabil datorită compunerilor de la Limba Română. Previziune falsă, am ieșit inginer cu diploma și programator cu fapta. Mi-ar fi plăcut să aibă dreptate, dar n-a fost să fie. Astăzi aș da orice să mai fiu copil, să stau cu ochii plecați în fața clasei, iar Doamna Viorica să mă certe, cu linia în mână: - Viorel, de ce-ai tras-o de codițe pe Rodica Mică ? 18.12.2005 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy