„Părea că marea mi-e interzisă... Vedeam cu ochii minții valuri spărgându-se pe țărmuri dar tălpile mele gustau doar foșnetul monoton al covorului. Vedeam pescăruși și pescari odihnind pe ape, inocenți și albaștri. Era depărtarea de vină? Sau orizonturile succesive pe care mă osteneam să le cuprind, ele însele fugeau de mâinile mele? Taci..., nu-mi răspunde. Vreau singur să găsesc scăparea din zile, fie ele cât de senine. Singur... Liber.”

- Lasă-mă să îți arăt marea mea... Marea mea e verde și lucioasă iar sub oglinda ei trăiesc ființele începuturilor. Sirene, balauri...
- Au, m-a înțepat un arici. De mare...
- Răule...
- Iartă-mă. Continuă, te rog...
- Marea mea e verde și lucioasă. Eu pot să mă afund în ea oricând, căci mă cunoaște ca stăpână și mă invită ca prietenă. Nu m-a dezamăgit niciodată; Nici cel mai mărunt fir de iarbă nu m-a zgâriat, nici o pisică de mare nu s-a răstit vreodată la mine.
- Pe mine mă urăsc toate... Uite ce mi-a făcut bruneta aia cu ochi verzi de la etajul doi...
- Vai, ce nerecunoscătoare! Și doar sărăcuțul de tine prinzi șoareci pentru ea în fiecare zi. Dă să pup...
- Mersi...Și aici...
- Te cam întinzi dar... fie. O dată pe an e ...ziua de azi.
- Și mâine... Și poimâine... Și...
- Nu poți fi serios măcar puțin? Ah, și ce poveste frumoasă începusem...
- Mi-o spui altădată. Îndoaie colțul neuronului unde ai rămas...
- ... mai lipsește să spui „singurul”!
- Eu? Niciodată! Doar știu perfect că sunt doi...
- Vai, ce-ți fac! Stai pe loc. Stai!
- Nici nu mă gândesc. Dacă mă vrei - prinde-mă!
- Arr...