Motto : "Să prinzi Spațiul dintre clipe și să-L plimbi prin Infinit"... Vântul îmi luase urmele pașilor pe nisip când am ajuns la tine, când am plecat, urme n-am lăsat, zburam, tu m-ai strigat și nisipul m-a îmbrățișat spulberând plecarea pe altădat...

Nu mai aștept nimic din ceea ce nu vine cu tine. Privesc a regăsire pe malul celălalt. Acolo, o bisericuță din lemn și fără toane, doar cu ecoul unei rugăciuni, lasă totul pe cântecul de toacă…

Aștept, totuși, prima zăpadă, s-o pun, din bulgări pufoși, în tabloul de pe peretele cu anotimp pe când eram mireasă... Acum, rochia albă nu are nici o pată, doar breteluța fină de la furou e julită, tivul e desfăcut de când, cu jenă și tristețe, am zis că plec să uit.

Puțin mai la stânga decât te așteptai, dintr-un alt tablou, se aude un cântec, parcă geamăn cu cel ce numai lacul și, din depărtări, marea îl ascultă… Vine dinspre mijlocul Muntelui...

Mă ridic pe vârfuri, să-ți ajung la vis,
să-mi pui o cunună din flori de cais,
cu mireasma toată, să mă speli cu dor
și din tot cum este, să-mi șoptești : te-ador...

Ia ulciorul ăsta și du-l în pridvor,
pune-l pe o scară cu nume sonor,
bea din el izvorul care l-a umplut
și lasă-l să-ți curgă până unde-ți sunt...

Acesta e tabloul pictat de un concert pentru violoncel și tine, când mă chemai să-ți ajung…Când am ajuns, erai plecat să mă cauți, și iar am amânat regăsirea, și așteptarea e acum o bilă ce se rostogolește cântând cărarea…Pescărușul cu nume de om dă târcoale unei scoici alungate de mare… Marea tresare când, din foarte larg, vede cum apare toamna, s-o lase singură până la treptele verii. Acum plouă!