agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-18 | [This text should be read in romana] |
A fost o vară fierbinte. Presărată cu întâmplări neașteptate, bucurii și tristeți necunoscute. Deschid fereastra amintirilor, gândurile zboară departe. Le urmăresc încercând să le închid în cuvinte. Vor fi cele potrivite?
Călătoria plănuită cu atâta bucurie n-ar fi putut începe mai bine. O dimineață scăldată în albastrul de poveste al cerului întâmpină freamătul ultimilor pregătiri. Nerăbdarea plecă la drum împreună cu noi, înghesuită pe bancheta din spate. De la Păușa, unde am lăsat mașinile, până la mănăstire, drumul înainta abrupt, în bucle strânse, străbătând pădurea de foioase. Ne însoțea, susur dulce, un pârâiaș ce își croise făgașul în stâncă, îmblânzind umbrele cu muzica lui. Tinerii zburdau de colo-colo, ignorând greutatea urcușului. Cei cu mulți ani apăsând umeri înaintau liniștit, pas cu pas, oprindu-se uneori să inspire adânc văzduhul răcorit de frunze. După două ceasuri, am pătruns în curtea lăcașului. Liniștea ne-a întâmpinatcu grădini pustii, ferestre închise. Băncile risipite la umbră, pofteau călătorii la odihnă. Mirosul de cimbru sau levanțică ne-a inundat nările, stârnind nostalgii. Apa de gheață a fântânii ne-a potolit setea. Precum un ștergar fermecat, popasul a șters oboseala ce-și făcuse culcuș în trupuri. Din nou la drum. Mărturisesc, nu este un obiectiv turistic. Traseul este dificil. La tot pasul, stânci rotunjite de vremuri, uriașe trunchiuri doborâte, șerpi lemnoși încremeniți barează calea. Pe ultimii zece metri trebuie să escaladezi un perete vertical, cu puține puncte de prindere. Sus, te întâmpină căuș, poienița scăldată în spuma cascadei Stânișoara. Te simți la marginea lumii. Șuvoiul rostogolit mânios de la zeci de metri, a săpat în piatră un găvan în care apa se zbate ca un stol gata să-și ia zborul. În partea opusă, liniștitoare, blana verde a pădurii, acoperă până la orizont pământul. Răgazul a fost scurt. Pe neașteptate tunete începură să bubuie, undeva, departe. Picături mari, rare la început, s-au scuturat grăbite peste noi, alintând fețele încălzite. Mângâierile reci se transformară curând într-o aversă ce pictă seninul zilei în cenușiu. Alergând, am ajuns sub brâul unei stânci, uzi leoarcă. Ne întâmpină, aici, un călător solitar. Pregătea la căldura unui foc minuscul, câteva ciuperci și patru, cinci cartofi. Perdeaua stropilor se pornise să cadă mărunt, mocănească, îndărătnică. Corpul simțea durerea ierbii bătută de ploaie, tremurul povârnișului spălat de ape. Frigul alungat de cele câteva crengi ce hrăneau flacăra roșcată, zbaterea naturii dincolo de umărul stâncii, bunătățile perpelite pe jar, toate creau o atmosferă ireală. Trebuia să cerem găzduire mănăstirii. Ne-am făcut curaj și-am străbătut restul drumului până în curtea lăcașului. Un călugăr înalt ne-a ascultat păsul. Apoi, cu un gest simplu, ne-a indicat chiliile destinate musafirilor, rostind două numere, cele ale odăilor puse la dispoziție. Camera simplă, sărăcăcioasă, etala, așezate unul lângă altul, paturi înalte, saltele umplute cu paie, cearceafuri de cânepă, acoperite cu asprimea de lână a păturilor. Icoane împodobeau stinghere, pereții văruiți în alb. Prin fereastra deschisă pătrundeau miresme amestecate. Am lepădat hainele ude. Învăluiți de căldura păturilor, ne-am reîntâlnit în cerdac. Nu eram singurii în această situație. Un grup de bucureșteni ni s-au alăturat, după puțină vreme. Poveștile s-au legat ușor. Schimbam impresii, sfaturi, glume. Afară, puhoaiele curgeau, tuna neîncetat, fulgerele luminau cerul. După amiaza s-a stins repede. Freamătul serii și-a vestit prezența ștergând contururile, estompâdu-le, de parcă le-ar fi îndepărtat. Deasupra, asfințitul pictase violet coroanele copacilor. Ne-am retras în camere. Apusul liniștise totul. Cel puțin pentru o vreme. Lâncezeala ce mă cuprinsese privind necontenita curgere, se preschimbă în nevoie de mișcare. Nu puteam cu niciun chip, agăța somnul. Înfășurat într-o cergă, m-am așezat pe treptele verandei, cu coatele pe genunchi, mâinile sprijinind obrazul. Prin fereastră răzbătea puțină lumină, din chilie. Penumbra stăpânea colțul unde adăstam. Priveam pustietatea din jur, răsfrângerea suprafețelor ude, umbrele copacilor. La câțiva metrii, un pom singuratic, înălțat dintre tufișuri, împărțea în două întinderea pajiștii. Picuri mari, chihlimbarii, străluceau pe trunchiul subțire. Dacă ar fi fost ziuă, aș fi putut admira biserica, chiliile, acareturile, grădinile, coasta. Curând, iradiind strălucire, apăru luna. Se tolăni leneș, mare și galbenă, deasupra munților. Printre ramurile brazilor zăream stelele. Noaptea aducea cu limpezime netă, mici zgomote, ecouri, șoapte, murmurul îndepărtat al pădurii. Am pornit hoinar. Roiau gândurile, ca albinele, lângă stup. Mi-era greu să mă desprind de realitățile ce mă așteptau dincolo de pacea acestor locuri. Crescusem odată cu zilele care se scurgeau, indiferente. Mă înalțasem din lucrurile din jur, din vântul care mângâia ferestrele, din teama unui mâine, căldura credinței care mă învăluia, dragostea pe care o purtam tuturor și sentimentul de siguranță ce mă cuprindea în preajma familiei, al prietenilor. Cu toată grija lor, mă transformam într-o insulă singuratică. Știam că vine ziua de mâine și multe altele, fiecare cu bucuriile, cu umbrele ei. Atâtea lucruri ciudate, uluitoare, se întâmplă fără să ceară voie. Toate fac parte din noi. Mi-era dor de zilele ce păreau confuze, pline de neprevăzut, mi-era dor de ghemul încâlcit al lucrurilor ce se limpeziseră pe neașteptate. Mi-era dor de acel Dor care aștepta clipele plin de speranță. Cred că ele sosiseră dar nu le-am observat poate pentru că eram prea aproape de ele. Privindu-le, atunci, acolo, mi se păreau altfel, pline de semnificații. M-aș fi așezat, să nu stric, să nu le alung, căci îmi doream ca acele clipe cu frumusețe lor stranie, proaspată, sălbatică să nu se risipească zadarnic. Întreaga mea lume stă să se schimbe, viața se transformă, crește alături de mine, aș putea câștiga sau pierde totul. Cine știe? Da, doar sper că nimic nu este pierdut pentru totdeauna. Deodată, în liniștea nopții s-au făcut auzite glasuri de bronz. Am știut atunci că totul va fi bine. Întotdeauna va fi cineva care-mi va proteja drumul, oricare va fi acesta. Dintr-o dată lumea mi-a părut limpede. M-am simțit împăcat sufletește, uitând de mine, lăsând imaginația să zburde. Toate frământările au trecut ca și cum n-ar fi fost nicicând. Scurta plimbare, lumina lunii, vântul nopții, reușiseră să-mi domolească neastâmpărul sufletului. Durerea dispăruse. Frigul mă sili să intru. M-am întins în patul așternut țărănește. Somnul m-a moleșit, mi-a schimbat gândul, m-a învelit curând ca un părinte grijuliu. Ziua îmbrăcând lumină cenușie m-a trezit devreme. Roșul soarelui încăleca umărul ținutului întunecat risipind umbrele nopții. Munții păreau în flăcări. Culorile pământului adormit se trezeau la viață. Verdele se revărsa abundent, aburi albi pâlpâiau deasupra ierburilor. Pajiștea, mângâiată de soare, se întindea voluptuos în zori, după noaptea de august. Am părăsit chilia repede. Imediat mi-am simțit părul răvășit; era dulcea briză a zorilor. Mă aștepta o zi bogată, strălucind de frumusețe. August - 18 ianuarie 2008 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy