Hm… miroase a tuș! Te îndrepți hipnotizat spre masa lăcuită albastru și mângâi cu vârful degetelor literele nou-născute. Le simți epiderma rece și umedă ce tinde să devină uscată și ridată într-un timp atât de scurt. Pipăi spațiul în speranța că vei descoperi mâinile creatoare. Pleoepele se întâlnesc în rugăciune astfel încât doar în secunda aceasta găsești Nimic. Apoi, obișnuit cu atmosfera pioasă descoperi deget cu deget taina mâinilor creatoare. Afli zâmbetul sincer al unui copil cu ochi de azur și bucle de vară; auzi gânguritul pruncului de la pieptul mamei; dezvălui misterul celor două umbre îmbrățișate de 37 de ani pe aceeași bancă cu tente de înserare… .
Hm… miroase a tuș! Vitraliile cu cioburi de curcubeu filtrează zbuciumul din afară astfel încât pe banca din biserică se odihnește pacea… miroase a cuvinte. Cât de repede devin înțelepte! Se zbârcesc înainte ca tu să te naști, să crești, să mori… dar le afli sufletul chiar și când vei fi născut a șaptea oară.
Hm… miroase a peniță plimbată pe piele de creator! Pe banca din lemn masiv se odihnește în continuare armonia. În jur au apărut înțelepții cu trupuri de celuloză și esență de piatră filozofală. Îți lași palmele să se găsească în rugăciune, permiți sufletului să-și încrusteze credința pe buzele tale. Pleoapele se îmbrățișează în întunericul care poate distinge lumea de dincolo de smoala vieții. Îți simți genunchii cum se zbuciumă sub greutatea Tu-ului tău din carne și oase. Încet, parcă evitând să te spargi, te ridici… pipăi lumina apusului depărtându-te de masa lăcuită…
Hm… miroase a tuș!