M-am trezit într-o dimineață...profesoară.M-am trezit cu dorința fierbinte de a cunoaște elevul ideal (sau,mă rog,ceea ce îmi închipuiam că ar putea să însemne asta)și iată că descopeream de la început ce m-ar deranja la tineri din ziua de azi.
M-am trezit e un fel de a spune,poate că visam cu ochii deschiși,poate că era un joc,o amăgire,un fel de amintire, despre viitor și abia acolo- în vis,în amintire,în jocul acela dintre realitate și reverie-m-am trezit,și am constatat,am înțeles,și am învățat tot ce vreau să povestesc aici.
Eram o doamnă și totuși,ciudat,inima îmi tremura ca unei debutante;mă încălzea o bucurie secretă,lafel ca atunci când îmi călcam hainele,sub supravegherea înduioșată a mamei,pentru a ieși în oraș,la teatru,la concert,la discotecă,oricum pentru ceva solemn și totodată distractiv.Mirosul fierului încins,expresia mamei care mă urmărea tăcută și îmi repeta emoționată să-i povestesc cum am petrecut seara departe de ea...erau doar amintiri dragi.
O joacă de copii mari,cu copii mari
Toate acestea aveau acum un înțeles ascuns,o culoare aparte,un sunet chiar în inima mea.
Bluza călcată în dimineața aceea îmi zâmbea complice,încurajator,îmi dădea chiar o senzație de liniște,de siguranță(„Ești doar o doamnă,nu o puștoaică în blugi care a ieșit din amfiteatru,cu diploma sub braț,pentru a pași în viață...”).
Gândul a trecut fugar,mă vedeam deja în drum spre liceu,urmărită de privirile(evident interogativ-admirative)ale elevilor mei pe care pe nici nu-i cunoșteam încă.Degetele aranjau febril ultimele detalii vestimentare,în vreme ce mintea alerga departe...Iată,am intrat în clasă...
Fac prezența....încep să predau...mă „agit”,vorbind cu pasiune despre subiectul cel mai drag inimii mele.Sunt mandră să-mi regăsesc această bucurie în fiecare zi;acum îmi pare rău că sunt o „doamnă” stăpână pe secretele meseriei.
Mă plimb printre rânduri,mă „joc” așa cum mi-am dorit mereu să fie orele mele mult așteptate.Este o joacă de copii mari,cu „copii mari”;între noi nu se află catedra,nu ne desparte nimic.

În căutarea elevului ideal
Asta până m-am „trezit” și am început să înțeleg și să presimt că nu era chiar așa de ușor să joci un astfel de „joc”-fie el chiar și cu niște copii mari.Și că succesul,apropierea și aprecierea,respectul mai ales,nu se dobândesc chiar așa,de la sine;că nu ajută la nimic să împarți la 10 cu nemiluita.(Ciudat,cât de „avară” și „exigentă” am devenit deodată,deși credeam că la rubrica mea vor străluci numai notele cele mai mari,că nu voi avea de trecut-decât rareori-absențe și că notele mici vor fi cel mult niște accidente).
Descopăr deodată că există și altfel de priviri-nu doar cele bucuroase și limpezi,pe care le aștept;eram convinsă că o să mă înconjoare numai chipuri zâmbitoare și pline de așteptare.Dar iată că există,și altfel de priviri,chipuri,altfel de așteptări.Descopăr uimită că aerul meu sărbătoresc nu rimează cu ciudata indiferență-cea pe care o știu atât de bine și am surprins-o de atâtea ori la ore.
„Elevul ideal” s-a estompat încet;nu pot să-i mai recostitui exact contururile.Ceea ce mă surprinde este faptul că abia acum îmi pare clar(de ce abia acum?) un lucru mai mult decât evident:sunt între acești „copii mari” destui care,de fapt,nu vor să învețe;mai mult decât felul în care se îmbracă și felul în care vorbesc,mă surprinde lipsa dorinței lor de a ști,de a afla,de a descoperi.Credeam că voi călători cu ei,într-o fantastică aventură,că fiecare oră va fi o „descoperire”-deopotrivă pentru ei cât și pentru mine.Credeam că mă vor aștepta bucuroși de fiecare dată și că nu voi vedea ni-cio-da-tă plictiseala pe chipurile lor.Credeam...speram...
visam?

Am fost mâhnită sau cel puțin descumpănită...
Am intrat ca o doamnă profesoară liniștită și calmă,dar m-am „împiedicat”ca de un prag de privirile lor fixate asupra ținutei(renunțasem la eșarfă și la broșă,abordasem un stil simplu și tineresc,discret și decent);cât despre vârsta mea mi-am dat seama imediat că impresia lor era de neclintit.Sigur că eram tânără,că aveam și nu aveam destulă experiență,dar voiam să le demonstrez tuturor „colegilor” mei din cancelarie că pot să predau nu tocmai ca ei,ci mereu calmă,zâmbitoare,cu un ton(hai să nu-i spunem mieros) prietenesc...Ce mult m-am înșelat!Deși,dacă ar fi să schimb ceva din această amintire,din această zi visată,ei bine,n-aș schimba și n-aș regreta nimic,atât de dragă îmi este „prima zi din restul vieții mele”,cum sună un cântec cunoscut.
Da...îmi este dragă această „amintire”,această experiență de vis,prin plinătatea ei,pentru că am învestit în ea atâtea sentimente,pentru că am crezut în fiecare din acești „copii”Și,totuși,atenția lor era, pot spune oriunde altundeva decât la mine.
Nu o luam personal și nu-mi pierdeam cumpătul,buna dispoziție,deși sufeream,deși mă întristau,și îmi spulberau una câte una iluziile.Asta în prima zi-„cea din restul vieții mele”.
Refuzam să îmbătrânesc să fiu obosită
Așa au trecut o săptămână,două,o lună și orele mele se derulau în chip tot mai ciudat cu 5-6 elevi pentru că,doar aceștia erau într-adevăr interesați.Mândria mea de profesoară distinsă suferea,se topea încet ca o înghețată uitată în colțul unei mese dintr-o cofetărie-nici măcar la lumina și căldura soarelui.
În pauze sau după ore,elevii „mei” treceau pe lânga mine,prin mine,iar la ore aproape că nu mai simțeam bucuria aceea imensă care te invadează,te învăluie,fără de care un profesor este mai mult sau mai puțin un om „mort”,un mecanism rigid,dezamăgit sau indiferent,obosit.Cei mai multi dintre acești „copii” aveau privirile goale,iar în ochii lor(oglinzile sufletului,nu?)chiar nu puteai să citești ce se află înauntru.Iar eu?...
Eram atât de diferită de „doamna cu eșarfă” din prima zi,atât de altfel-nu mă mai recunoșteam,și mă gândeam îngrijorată că încep să semăn cu ceilalți,că mă încadram fără sa vreau si fara să știu într-un model-pe care îl detestam enorm.Refuzam să mă văd cu ochii minții într-o întruchipare apatică,resemnată,indiferentă.refuzam să „îmbătrânesc” să fiu „obosită”.Mă gândeam mereu la fraza lui Camil: „Cum fără patimă?Numai...-și spune el cine-discută fără patimă!”;nu voiam să se stingă în mine lumina.Nu voiam nici o clipă să pierd fără rost „clipa cea repede ce ni s-a dat”.
Chiar așa: nu voiam să accept că sunt înfrântă,că strălucita mea „carieră” intră în umbră sau a deviat într-o direcție necunoscută,pe un drum prăfuit și monoton.Știam,eram convinsă că singura chemare pe care o „auzeam” era cea a talentului,a dorinței de a dăinui,a credinței mele în ceea ce făceam.Am strâns pumnii,gata să înfrunt pe oricine.
Părintele,primilor pași ai carierei mele!
Oare profesorul pe care îl admiram atât de mult cândva ce ar fi făcut?El cum a răzbit,cum a reușit să se impună-în fața mea și a colegilor mei-cum a reușit să ne fascineze,în afară de cunoștințele pe care ni le oferea oră de oră?
Închid ochii și parcă îmi aduc aminte;Era indulgent,greu de „păcălit”,cu talente pedagogice,un profesor ideal care nu „închidea ochii” la declarații de genul: „nu știu!”, „nu pot!”, „am uitat!”,sau „am pierdut firul!”.Conta foarte mult munca în clasa,care se desfășura într-un mod total diferit de cum procedam eu.Totul începea cu o poveste fabuloasă pe o voce plăcută.Era deschis la discuții în contradictoriu și accepta cantraargumentele atâta timp cât i se potriveau „poveștii”.Orele erau delicioase pentru cei care luau parte la ele,adică și cu intelectul nu doar fizic.
Îmi aduc aminte chiar și de sfatul pe care mi l-a dat la sfârșit de liceu: „Fii mai curajoasă,înfruntă cu dârzenie și îndrăzneală viața.Viața este o luptă continuă.”
Pe chipul lui nu vedeam griji,frustrări,suferință fizică sau morală,nu-i vedeam problemele și practic dacă stau și-mi aduc bine aminte nu știam nimic de viața lui personală.Nu spunea nimănui,nimic...nu se plângea,nu se descărca emoțional în fața nimănui...Ne era profesor și prieten bun...Îi citeam practic întreaga existență și frustrare doar străbătând coridoarele,întâlnindu-l fugitiv cu catalogul,preocupat de noile capitole pe care le are de parcurs la cursuri.
O singură privire de admirație pe care o citea în ochii noștrii îl afunda în gânduri numai de el știute,și care îl determinau la sfârșit de ora să ne oprească,spunându-ne:
„Dragi viitori profesori,avocați,administratori,și de ce nu elevi în continuare...am fost și voi fi in onorat să particip la o ora alături de voi.Orice nelămurire,sugestie sau sfat...nu uitați că există în liceu un...profesor...gata să vă asculte.O zi bună în continuare.”
În fiecare zi se informa pentru noi și chiar învăta de la noi lucruri inedite.Se integra în atmosfera clasei imediat.Simțea răceala care se lăsa când nu exista interes,ci doar plictiseală,și se oprea brusc: „Azi nu aveți chef de oră...S-a întâmplat ceva?”Nimeni nu spunea nimic și atunci dintr-o pojghiță de gheața exista posibilitatea să se formeze un întreg ghețar.
„Problemele” sau pur și simplu indiferența noastră,pentru noi nu reprezentau lucruri serioase așa cum le „dramatiza” profesorul.Și totuși ele erau „obstacole” greu de trecut pentru el.Parcă îmi aduc și acum aminte mimica lui când ne vedea prost dispuși.
Brusc se transforma într-un actor,ca un tata disperat care recurge la rolul de clovn pentru a-și încântă copilul zburdalnic de 6 ani.
Se ridica de la catedră și ne spunea: „Gata!Încetați orice activitate!Ochii la mine,toată lumea!Domnule Popescu,pune-ți ochelarii ăia de soare pe nas să mă vezi mai bine!Poate chiar mai tânăr!”Facea fel de fel de glume înainte de a-și începe povestea.
Inventa din nimic un subiect modelându-l ca pe plastilină la care toți participam...Ne legam de tot ce era la actualitate,in presă,la televizor...comentam...făceam paralele...analizam cu meticulozitatea unor viitori salariați.
Îl admiram în toate-în felul cum se imbrăca și ne vorbea,în chipul în care ne asculta calm și neobosit;îl admiram mai ales pentru strălucirea din ochi și pentru toate acele amănunte care fac stilul fiecărui profesor-un stil atât de diferit de al meu. La sfârșitul carierei am fost întâmpinată cu mii de
aplauze.
M-am hotărât să câstig acest „război”,drept pentru care,chiar în ziua următoare am intrat în clasă nebună de fericire,pentru că descoperisem un mic secret,cel care te face nemuritor cel puțin 2 ore pe zi.Nimic nu se schimbase,aparent,în înfațișarea mea exterioară.Nici nu mă gândeam să afișez o nouă „fațadă”,dar mă redescoperisem ca profesoară..Îmi atribuiam toate acele calităti pe care le admiram la fostul meu dascăl.Ei bine,am reusit.
Și exact ca într-un spectacol triumfal,la sfărșitul carierei mele am fost întâmpinată cu mii de aplauze.Mă simțeam exact ca atunci când mergeam la teatru și aplaudam actorii.Erau momente în care mă „dezlănțuiam” și voiam și le arăt cât îi apreciez atunci când se iau în serios,ce înseamnă să te iei în serios fie că stai în bancă sau la catedră.Gestul acela al aplauzelor era încă viu în mintea mea și mă simțeam exact ca atunci când mama mă aștepta să mă întorc de la spectacol și să-i povestesc cum a fost...
Din vremea aceea păstrez amintirea unor seri fără pereche,urmate de alte seri fără pereche,într-o succesiune care,iată,continuă și acum,când am trecut acest prag care mă desparte de restul vieții mele.Serile acelea nu și-au contenit ecoul nici măcar când mă aflu-ca personaj principal-pe scena vieții într-un spectacol personal și sunt aplaudată de elevii mei pentru o viață și o carieră dedicate lor.