Toti iubim o singura data in viata, chiar de unora le place sa creada altceva, ne iubim pe noi insine, atat. Chiar si eu am incercat si inca incerc acest sentiment. De nu as fi facut-o nu as mai fi fost aici sa ma smiorcai, ci de mult mancat de pamant si ingropat de ganduri.
Prima oara cand i-am citit jurnalul am priceput ca aveam aceleasi radacini. E drept, o stiam foarte bine, mult prea bine, dar aici, era in scris…
Rad…, oare e rasul meu?
Ea, zambea autentic ceea ce mie nu imi mai reusise din copilarie. Ea, stia sa spere, se bucura de culori, desi prefera negrul, era o copila plina de viata, nebunatica, zapacita. Ea, stia ca ma poate cunoaste, doar, privind inapoi in adancu-i prin orizontul caprui-intunecat. Ii placea sa spuna ca inoata in privirea mea, ca nu i-ar parea rau daca intr-o zi s-ar ineca, imi cerea senin sa o inec, sa imi poata asculta linistea. Frunzele ei cadeau, parca, din mine, ma intrebam cum a putut hazardul sa se rateze in asemenea mod, ma regasisem, atat de frumos.., eram totuna si pentru a cata oara ma intrebam, razand nebuneste: cum sa nu te poti iubi!?!