În orașul acesta e o bizară criză de tandrețe, oamenii refuză să se îmbrățișeze, să-și atingă sufletele până la epuizare. Dragostea reprezintă un continuu motiv de stres, o povară pe care o poartă fiecare pe Golgota existenței și nu o leapădă nici măcar în somn, unde coșmarurile sunt omiprezente.
Glasul poetului răsună în pustie. El e omul unei stări, urmărind pasionat spectacolul teribil al arderii propriului suflet pe rugul unei tandreți de care nu are nevoie nimeni. La ce bun să scrie ? Și el scrie oriunde și pe orice, în baruri imunde, pe șervețele cu miros de piper, pe variantele subiectelor de bac sau pe hârtia din pachetul de țigări. La ce bun să scrie, în pustia care îl copleșește, cu aceleași fețe acre care nu punctează decât golul sufletesc, inundând ca o duhoare crâșmele cu chelnerițe triste, de o plictiseală care l-ar fi revoltat și pe Bacovia?
El nu e Poetul, numai Poetul, ca pasări ce zboară. Cu sufletul rostogolindu-se pe mesele cu cafea mică-mare, poetul, scris întotdeauna cu p mic, își savurează propria prăbușire, intrarea triumfală în nimic, împărțind generos tandrețe, indiferent de vârstă și de sex. El e omul unei stări, dependent de sufletele celorlalți ca de o creangă de care te agăți pentru a ieși din mijlocul oceanului putred al fiecărei zile.
Glasul poetului, scris întotdeauna cu p mic, răsună în orașul în care jeep-urile își aruncă noroiul peste o lume de neînțeleși.
poetul se scrie întotdeauna cu p mic.