Venind din adâncuri cețoasă baracudă
cu menghine moi oboseala ne strânge de creier
pauza lucrului ține verticalele drepte
își întinde tot mai departe perdeaua
pe licărul frunzelor din geamul negru
fixându-le încet cu boldurile lunii
ca într-un frunzar prefăcut de noapte,
de noapte duală

numai liniștea curge pe tâmple
ceară lichidă și rece
se duce tiptil după miere
acolo unde
somnul de stâncă se-nchide neștiut sarcofag
din care iese fuior fumuriu
să ne poarte în rotocoalele lumii

pe o arcă de pânze
către araratul dorinței