Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959, la Buzău. După ce a absolvit, în 1985, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa prof.univ.dr. Dem Rădulescu, a jucat trei ani pe scena Teatrului "Mihai Eminescu", din Botoșani. Din 1988 este actor la Teatrul Național "I.L.Caragiale" din București și societar de onoare, din 2001. A străbătut lumea cu spectacole pe care le-a regizat și a fost răsplătit cu numeroase premii, atât în străinătate, cât și în România: Premiul "Golden Arena", la Festivalul Internațional de film de la Pola Iugoslavia, pentru rolul principal din "Broken Youth"; Premiul special la cel de-al doilea Festival al Pantomimei de la St.Croix – Elveția; Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program; Premiul "Constantin Tănase", la Festivalul Umorului pentru rolul principal din "Omul care a văzut moartea"; Premiul pentru Teatru de Pantomimă, acordat de Secția Română a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru – Fundația Teatrul XXI, în 1997; Premiul UNITER acordat de Secția Română a AICT, pentru spectacolul "Toujours l'amour", în 1999; Marele Premiu al Fundației "Anastasia" 2002; Marele Premiu UNESCO pentru Dezvoltare Culturală – "pentru promovarea artei scenice românești în străinătate"; Marele Premiu la Festivalul "One Man Show" de la Chișinău; Premiul UNITER pentru Teatru Non-verbal, în 2003. Decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Cavaler – pentru servicii excepționale în cultură, în anul 2000.


- Cât de mult înseamnă sacralitate în ceea ce faceți dvs. și cum îi antrenați și pe ceilalți să vă urmeze în acest efort de căutare a propriei umanități?

- Arta viitorului nu va mai putea fi de mercenar, precum este acum. Vezi filme și le uiți, nu când ieși, ci când le vezi... Piesele de teatru au un text patologic, schizofrenic, au apărut textele noi, de criză și pe scenele românești. și ele intră într-un val mimetic, care arată că suntem dintr-un punct de vedere o subcultură și că trebuie să imităm crizele lui Big Brother, care a consumat patologia de mult. Teatrul de tip patologic, de tip exhibiționist, corespunde omului autonom, fără de Dumnezeu, al individului, nu al persoanei. Toate aceste tulburări vin și la noi, într-un soi de contaminare. Noi suntem cu cultura tot timpul în regim de urgență. Dincolo de eșalonul celor loviți de gripa asta aviară culturală, se află o Românie care-și va găsi tot timpul resursele de refacere. Nu poți să fii imediat performant după ce cultura a fost schilodită în comunism. Prin `91-`92 au mai fost piese cu dezbrăcați pe scenă și sex, care au căzut, s-au triat, ceea ce arată că publicul român are o foarte mare pudoare și inteligență; nu se lasă păcălit pe o perioadă prea lungă. Arta viitorului va fi mărturisitoare, artă în care noi, cei care am suferit, trebuie să mărturisim, să vorbim și să învățăm să articulăm despre noi... Nu să facem inspecția hărții noastre psihopatologice, cum făcea Freud, ci să ne autodescoperim, ca taină creată de Dumnezeu. Arta majoră trebuie să limpezească, nu să tulbure apele. Nu întâmplător joc acum într-o piesă de G.M. Zamfirescu, la Teatrul Național, "Idolul și Ion Anapoda". Am fost întrebat de ce-mi trebuie o piesă prăfuită?... Da, dar în piesa aceasta sălășluiește tot spiritul României interbelice! Nu e Sofocle, nu umblă nimeni cu toporul să taie pe cineva, nu facem telenovele. Abia s-a așezat burghezia... Am nostalgia acelor vremuri, fără să idealizez, pentru că și atunci erau contradicții, nedreptăți, dar nu existau instituționalizarea mizeriei și promovarea imposturii la nivel de valoare. Televiziunile sunt blocate de impostori și divertisment de tip pornografic, se face o furajare continuă cu subcultură...

- Vă simțiți compatibil cu ceea ce înseamnă filmul românesc de acum?

- Nu, nici pe departe. Pe de altă parte, nici nu vreau să-i descurajez. E bine că unii au luat niște premii pe la Cannes, e bine că au fost încurajați, dar n-au nici o legătură cu poporul român. Nu știu să mărturisească despre poporul român, care ar fi demn de un Tarkovski. E uluitor ce face cinematograful chinez în ultima vreme, ce mărturisiri de civilizație și cultură... Am constatat, cu tristețe, că suflul cinematografiei românești n-a mai mers după `89 încoace. Atunci i-am avut pe Ciulei, pe Pintilie, iar acum suntem o cinematografie rezumată la aurolaci și curve - cazuri patologice și sociale. Ar fi fost interesant dacă cineva ar fi reușit să surprindă sufletul adevărat, dramele și calitățile acestui popor. Pare că ni se dau comenzi și bani să scriem despre noi că suntem ceea ce nu suntem. Am senzația că scriem extemporale date din afară. Drama este că acești tineri creatori sunt lipsiți de un învățământ temeinic. Toate depunerile, în învățământ și cultură, sunt la fel: se fac în timp. Dar, de 15 ani, învățământul se conturează atrofic, iar cel superior, de artă, e terminat. E normal atunci ca tânărul să vrea să răcnească, să țipe, să se revolte. și primul lucru pe care îl produce este o vulgaritate, confundată cu autenticul. Primul lucru pe care îl confundă cu libertatea este înjurătura. Învățământul se distruge și din iresponsabilitatea guvernanților, care plătesc prost profesorii. La rândul lor, aceștia își boicotează propria meserie. De-asta spun că România este o improvizație. Văd în teatru o inflație de actori semipregătiți, vai de capul lor!

- De ce actorul român de teatru pare condamnat să nu câștige bine?

- În perioada comunistă chiar se câștiga. Aveau nevoie de noi să-și facă propagandă: nu făceau decât să te schilodească artistic. Apoi, puterea a devenit plurivalent economică și n-a mai avut nevoie de propagandă. A zis: mori liniștit! Atunci, cârnățarii ajunși la putere au spus: ne creăm noi distracții. și distracția la nivelul lor cortical este telenovela și maneaua. De revelion, 90% au fost manele, lucru care arată cât de subestimați sunt românii, ca public. Telenovelele care se fac sunt la un nivel suprarealist! Dacă Salvador Dali ar mai trăi, i-ar picta pe toți! și faptul că actorii profesioniști joacă mai prost decât amatorii e grav. Sunt mulți colegi valoroși care nu pot fi opriți să nu se ducă, pentru că n-au ce mânca. Fac acest compromis, dar se deprofesionalizează. Exemplul cel mai potrivit mi se pare următorul: iei un medic chirurg și îi spui: Nu mai am nevoie de tine, poți să cari morți? Brancardierul e plătit mult mai bine decât medicul chirurg. Performanța nu este bine remunerată.

- Este cumva România doar un spectacol tragic pentru dumneavoastră?

- Dacă privești România prin ochii lui Sancho Panza, un țăran plin de vitalitate, cu simțul realității, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie și o improvizație totală. Un destin aproape tragic. Dacă privești prin ochii lui Don Quijote, vezi o țară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască și celorlalți. Depinde prin ce ochi o privești. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îți vine să te sinucizi dacă ieși acum pe stradă, ci din ce-am citit și din ce mi-au povestit alții despre ea. De ce a scris Gheorghe Brătianu că poporul român e un miracol? De ce nu a spus că e un gunoi, cum fac cei de acum, care l-au decapitat și pe Eminescu? Scormonesc vulgaritatea în operele lui ca să-l desacralizeze, să-l biologizeze pe scriitorul despre care Cioran spunea că și Buddha ar fi gelos pe biografia lui.

- În ce moment al culturii române v-ați simți împăcat cu propriile așteptări?

- Ceea ce se întâmplă acum în cultura română mă face să mă simt destul de singur. Cultura și intelectualitatea românească le văd oportuniste, închinate mimetismului, slăbite, cu garda jos. Nu mă simt singur dacă mă bagi în cultura interbelică. Când citesc o carte de Mircea Vulcănescu parcă începe să-mi circule sângele în vene. Când îl citesc pe Nae Ionescu sau pe Petre țuțea, intru și eu în normalitate și regret că am început să mă simt mai bine la Bellu, între morți, decât între viii morți de acum, fără vlagă, care sunt capabili să argumenteze orice, numai să le fie bine. Prin comparație, putem să ne dăm seama că Eminescu a fost o conștiință, a strigat "Pe aici nu se trece!"... A făcut un fel de Mărășești în cultură. Eminescu este ca zidul chinezesc. Au venit niște demenți comuniști și i-au dat cu var și vin alții acum și-l mâzgălesc cu graffiti. Dar este singura construcție umană care se vede de pe Lună.

- Se poate transmite la fel de ușor sacralitatea, doar prin gest, prin pantomimă?

- Cineva mi-a spus: "Eu vin la spectacolele dumneavoastră ori de câte ori mă simt rău". Am jucat odată "Visul" în fața unei delegații de la Vatican și un mare părinte catolic mi-a zis, după ce a ascultat Addagio de Albinoni: Ceea ce faci tu este Logos! Un părinte de la Cluj mi-a spus – este un spectacol creștin!, iar un monah mi-a mărturisit că nu doar Addagio este creștin, ci tot ceea ce fac... până și divertismentul este creștin. Cel mai frumos lucru mi l-a spus Majestatea Sa, Regina Ana a României, care a fost la "Visul": Domnule, dumneavoastră începeți cu Chaplin și ne duceți, ușor, ușor, către Dumnezeu. Este cuvânt regal. Cronică regală de teatru. Poți s-o pui îngropată, ca inima Reginei Maria. Iată ce înseamnă monarhia în România, nevoia de înalt... Nu mi-a spus niciun om politic din România lucrul ăsta. Părintele Stăniloaie spunea că arta trezește omul din fiară, nu fiara din om. și că discursul cel mai bun către poporul român este umorul. Nu bășcălia, care este desacralizantă. Umorul te trezește din rutină și din imbecilitatea vieții, iar acum, arta trezește fiara din om, nu omul din fiară.

- Ați spus că vreți să plecați în Occident cu spectacolul "Don Quijote", din nevoia de a arăta lumii contribuția României la taina culturii universale. Ce/cine vă oprește?

- Ar fi bine să se facă un turneu cu acest spectacol sensibil și plin de vitalitate, care arată o nouă concepție teatrală care vine din România. "Don Quijote" este un spectacol exponențial, în contextul în care România este într-un deficit de imagine sau are o imagine pervertită. Marile state ale lumii au folosit de mult această metodă de a trimite arta înaintea politicului. Îți trebuie sensibilitate politică pentru a înțelege că un popor trebuie reprezentat printr-o artă care nu trebuie să fie de propagandă. Până acum, imaginea României a fost un haos de propagandă. Ca să parcurgi drumul până la identitatea autentică a țării trebuie să descoperi un produs care vorbește. M-am gândit la "Don Quijote" pentru că este un libret internațional, cartea cea mai citită de pe glob și, paradoxal, cel mai puțin înțeleasă... un subiect atât de cunoscut – un adevărat mit european. În spatele unui mit european, România își expune vitalitatea, inteligența și talentul. Aș vrea să sensibilizez instituțiile, Ministerul de Externe, Ministerul Culturii, guvernul, să realizeze un lucru de normalitate, care poate părea excepțional. Nu este! Orice stat alocă niște bani când are o trupă performantă, care aparține de patrimoniu. Ar fi un act de deșteptare, pentru că nu mă ajută pe mine, ci ajută țara prin așa ceva. După acest turneu european eu n-o să-mi cumpăr o vilă, o mașină sau măcar o pereche de teniși, ci mă pun responsabil și conștient pentru țară. Acest turneu nu va fi o afacere, ci un pas pentru ca România să intre în istorie, pentru că noi oricum suntem în afara istoriei.

- Cum este percepută cultura română pe marile scene ale lumii?

- Dacă până acum 15 ani am fost targetoizați, acum suntem marginalizați. Încă nu ni s-a spus ce rol să jucăm în Europa, suntem la rezerve. E important să plece de la noi o imagine autentică. Lumea toată, transformată într-un imens market, normal că are brand. Toată lumea caută acum brandul României. Eu nu-l caut, pentru că nu acesta ne va salva pe noi, și nici o imagine de tip propagandistic, ci o dimensiune autentică. Întotdeauna ne căutăm identitatea după lecțiile străine. Mircea Eliade a fost aproape profetic în 1951, când a spus "Pe viitor, cultura lumii nu se mai poate declina între Thales din Millet și Heidegger". Sunt încă alte culturi, el nedesconsiderând cultura europeană, și, din contră, văzând cum se va respira în viitor...

- Cum vă plasați ca artist și cetățean al lumii în acest conflict al civilizațiilor: cea occidentală versus cea musulmană?

- Suntem totuși o planetă care a ajuns la dimensiunea unui mare sat și e bine să ne cunoaștem unii pe alții mai profund. Iată ce catastrofe se întâmplă... dovadă scandalul acesta cu lumea islamică. Se vorbește de primitivismul lumii islamice, dar nimeni nu percepe infirmitatea lumii occidentale, care are dificultăți în a respecta credința altuia. Categoric, drepturile omului nu sunt mai presus decât drepturile Lui Dumnezeu. Iată ce handicap al civilizației, ce lipsă, ce spectacol al falimentului societății occidentale. O altă ipocrizie: se trâmbițează multiculturalitatea, pluralismul, dar, culmea, s-a ajuns până acolo unde se eludează până și achizițiile marii culturi occidentale. Immanuel Kant a spus că "libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt". La noi, un sociolog, cred că D.D. Roșca a spus, parafrazând, că "libertatea unui stat, a unui popor, are drept limită libertatea celuilalt". E un lucru flagrant. Suntem în 2006 și nu poți să te joci cu niște lucruri de genul ăsta. Sigur, nu poate fi condamnată civilizația occidentală generic, Doamne ferește! Este o mare civilizație. Necesară mi se pare o conștiință spirituală de tip nou, care să responsabilizeze la nivel planetar toată lumea. Artistul este o fărâmă din această conștiință, pentru că această conștiință se poate naște în domeniul artistic, în domeniul politic. Trebuie un creier mai dezinhibat, nu țâfnele astea civilizatoare, de genul "noi suntem buricul Pământului". Iată ce catastrofe trăim...

- Pare că românii pot da o lecție de toleranță în aceste clipe care își consumă energia pe muchie de cuțit...

- Nu este nici măcar un conflict al civilizațiilor, ci falimentul civilizației politice de tip contractualist occidental, este o infirmitate a lor față de lumea musulmană. Vorbim de coexistență, în care îl respecți pe celălalt așa cum este el. Immanuel Kant a mai spus un lucru: "La nivel de opinie putem discuta orice, dar la nivel de religie, nu!". Eu cred că poporul român are o atitudine tămăduitoare. Mă refer la poporul român profund, care, de sute de ani, se înțelege foarte bine cu cei care au alte religii, în ciuda unei istorii dure, presărată cu adversități puternice. Am reușit să asimilăm multe populații străine, într-o învecinare normală. Mi se pare lăudabilă atitudinea poporului irakian în perioada răpirii jurnaliștilor. N-am văzut să vorbească înțelepții Irakului atât de frumos despre un popor, așa cum au vorbit despre cel român. Au fost atenți la relațiile noastre seculare, la această relație atât de specială în care respectul religiilor n-avea nimic ofensiv și de misionarism sau prozelitism. Au fost conflicte sângeroase între noi și turci, de exemplu, dar istoria a trecut, și, ceea ce este interesant după această istorie este soluția care s-a găsit – noi n-am rămas ca popor resentimentar. Este o minune! Nu știm să urâm "à la long", ci am mers spre normalitate. Consider că putem da cu împrumut lucrul acesta, la export. Dacă au nevoie, ne pot suna... Aici se confundă spiritul cu civilizația. Nu-i de ajuns să ai un mobil și să mergi cu avionul foarte rapid pe când celălalt merge desculț. S-ar putea ca cel care umblă desculț să fie într-un dialog cu Absolutul, și din punct de vedere spiritual, mult mai mult decât cel "civilizat". Trebuie să fim atenți și să schimbăm paradigma asta orgolioasă. Reacțiile jurnaliștilor din România au fost foarte bune, de bun simț, elementare și creștine. Prin refuzul de a publica aceste caricaturi, ne-am circumscris la taina poporului român. Este o lecție din partea jurnaliștilor, ca deontologie și conștiință, că n-au făcut așa ceva, alegând să vândă ziarul mai mult pentru o curiozitate bârfitoare de scară de bloc, pe sufletul rănit, vexat, al unor națiuni care chiar cred în ceva. Unul dintre înțelesurile cuvântului "islam" înseamnă "pace". Trebuie să învățăm să le respectăm credința. O comunitate europeană care nu are piatră creștină la fundament nu este decât o organizație sindicală. Din nefericire, lumea evoluează către o criză îngrozitoare, tocmai pentru că nu are urechi să-l asculte și pe celălalt. Nu vorbesc de un ecumenism politic sau de hora unirii, ci de resorturile de bun simț pe care le încalcă umanitatea. Omul politic devine din ce în ce mai inutil, din câte îmi dau seama, dacă nu, mai dezastruos în destinele omenirii. Consider că este o subspecie care trebuie să dispară.

- Totuși, sunt și exemple de creatori români care iau distanță față de credința creștină, unul dintre ele fiind piesa "Evangheliștii", care se joacă la Iași și care are o mare audiență. Pe de altă parte, Dan Brown face bani cu un scenariu despre care s-a spus că ar fi otrăvitor pentru umanitate, "Codul lui Da Vinci"...

- Într-un fel, iată că musulmanii ne-au dat o lecție de minimă toaletă religioasă. Acum, dacă unul dintre ei îți intră în familie, îți atinge copilul și tu îl pocnești, te acuză imediat de fanatism. Dar cât de aproape sunt ei de Dumnezeu dacă au reacționat atât de dur... Noi ne-am lăsat călcați în picioare, deci suntem mult în spate din acest punct de vedere. Nu vreau să duc lumea pe baricade, pe stradă, mă gândesc, doar... Sau poate că românii sunt mai concesivi și spun "lasă, că eu în inima mea tot cred". Cine știe... Piesa "Evangheliștii" n-am văzut-o, dar pot să vorbesc de cartea lui Brown, din care am citit vreo trei rânduri și am lăsat-o în părăsire. Este o carte scrisă la derută. Tendința asta de anatomizare a lui Christos, de biologizare, de coborâre spre uman face parte dintr-o imposibilitate de percepție a omului divin, transcendental. Într-un fel, mi-e milă de neputința unui segment al civilizației occidentale de a percepe transcendența întrupării. Noi o percepem, pentru că pe noi această credință ne-a salvat de la o moarte clinică instaurată 50 de ani. și dacă am ajuns, încă, să mai mergem pe două picioare, asta e datorită credinței, nu datorită unui joc politic. Am fost o națiune total părăsită, iar acum ne trăim deșteptarea din anestezie. Prin comparație cu Dan Brown, Don Quijote reprezintă ultimul suspin creștin al Occidentului. Europa de la 1605 seamănă foarte mult cu Europa anului 2005. Atunci, societatea politică se machiavelizase. Europa în 2005 este totalmente laicizată. Vorba lui Mircea Vulcănescu: "Europa a stat cu ceasul în mână și când a văzut că în anul 1100 n-a venit Christos a spus: Ne mântuim singuri, prin fapte". Asistăm la această automântuire, și în acest proces este normal să se biologizeze, să se antropomorfizeze. Faptul că Dan Brown este atât de gustat arată că se derulează un fenomen de subcultură și infantilism în societatea noastră. Cum ar fi să m-apuc eu să scriu acum o carte de aventuri despre Buddha sau Mahomed, făcând pe detectivul? Eu nici în tren nu pot să citesc așa ceva. și nu trebuie să fii habotnic, bigot, taliban... pur și simplu nu citești o carte care nu respectă fiziologia bunului simț. Trăim o eră fără precedent, în care văd cu mirare că omul a devenit fiară. Scientismul și orgoliul tehnologizării au rafinat foarte bine bestia din om. Forța de a supraviețui mi-o dă altceva. Mă uit la oamenii mai amărâți, care și-au păstrat echilibrul în credință, în acest context. Petre țuțea avea mare dreptate când spunea că baba aia care se închină la biserică valorează mai mult decât unul care a luat premiul Nobel și nu știe pentru ce a făcut bomba atomică. Ea comunică deplin cu Absolutul, pe când celălalt e în dialog cu uzina de armament.