Poetul
e ostenit de cuvinte
care urlă, dor sau pur și simplu rănesc
el vrea să se pogoare în ape curate
când seceta minții îl hăituiește
și rupe flămând din carnea cuvintelor sale.

El știe că,
în mijlocul apelor amare
Corăbierul
păstrează ape dulci în butoaie

Afundarea în apă
E tihnă, bucurie și pace
Întunericul se dezbracă
se luminează privirea
primenindu-se firea
veșmânt de lumină
peste trupul de tină.

El scrie și scrie și scrie
Cuvinte mustind balsam de apă vie.