Prin următoarele rânduri îmi doresc să împărtășesc două momente un pic diferite din existența mea și sunt legate de ceea ce se întâmplă atunci când conștientul lasă loc inconștientului. Eram mic, atunci când s-au întamplat…așa ca nu le recomand nimănui, prin faptul că atunci mi se părea o joacă dar acum îmi dau seama de gravitatea lor.
Revenind, îmi aduc aminte că aveam cam 6-7 ani, eram la bunicii mei împreună cu o verișoară. La un moment dat îmi spune că știe un mod prin care să îmi pierd conștiența: mă așază în genunchi,îmi pune o pernă în fața mea (să nu mă rănesc), îmi spune să hiperventilez (cam un minut), după aceea trece în spatele meu, mă înconjoară cu mâinile și mă strânge foarte tare de piept…cine ar fi ghicit că asemenea lucruri chiar functionează, prin faptul că mi-am pierdut conștiența. Poate că acum urmează ceea ce e cel mai ciudat: ceea ce am simțit. Nu aș putea spune momentul în care a început totul, însă în timp ce eram inconștient…m-am „trezit” deasupra unui ocean, cu o cascada ce curgea de pe un platou verde în acel ocean. Ceea ce era ciudat nu era faptul că totul era incredibil de frumos ci faptul că simțeam că toate aceste lucruri nu sunt în același loc ci că eu sunt toate acele locuri diferite în același timp. Vederea era simțul predominant nu pot spune că aveam vreo percepție asupra a ceea ce se întâmplă printr-un alt simț. Dar ceea ce vedeam era atât de intens încât totul se estompase, exista doar acea frumusețe incredibilă…nu aveam nicio altă percepție, nici măcar asupra mea, cu atât mai puțin asupra unui alt lucru. A fost ca o definițe a ceea ce ar însemna ca omul să fie un simț…iar acela să fie văzul. Nu am avut, după cum spuneam, nicio percepție asupra timpului (nu aș putea spune nici dacă mi s-a părut că a trecut repede, nici dacă a trecut încet, atât de absorbit eram de ceea ce vedeam), dar după ce am primit câteva palme zdravene mi-ar revenit…am stat inconștient cam un minut și un pic. Până acum toate bune și frumoase…
Au trecut cam de 8 ani de la acel moment, eram în clasa a VIII-a, lipsea un profesor de la curs și ca să nu mai facem gălăgie a venit un gardian să ne țină sub supraveghere. La un moment dat ne întreabă dacă dorim să încercăm un lucru pe care l-a învățat în armată. Obișnuit să ridic primu mâna…ca ieșitul la tablă…întind mâna, mă cheamă la el apoi începe cu un deget să îmi apese pe jugulară și cu un alt deget să îmi apese în spatele gâtului în dreptul jugularei (mai apar anumite secvențe și în filmele de acțiune…nu știam până atunci că așa ceva chiar e posibil). La fel…nu pot spune că îmi amintesc momentul când am trecut în inconștiență (ultimul lucru real pe care mi-l amintesc e legat de gălăgia din clasa, apoi nimic). De data aceasta, totul a fost schimbat…nu a mai existat nimic. Când mă refer la „nimic”, nu mă refer la întuneric…prin faptul că atunci când ești în întuneric ceva din tine îți spune că tu exiști și există și ceva diferit de tine, chiar dacă acel ceva e doar întuneric. E ca și cum "nimic" și cu mine eram același "lucru". Abia la un moment dat, ceva s-a reaprins în mine…și mi-am dat seama că diferența dintre întuneric și nimic, e ca diferența de la cer la pământ. Începuse gardianul să îmi dea câteva palme zdravene (se pare ca e ceva legat de primitul palmelor, care ne readuce la realitate…). Poate cel mai interesant lucru e legat de ceea ce citisem apoi prin ziare, legat de foarte multe persoane care vorbesc despre un tunel atunci cand își revin după ce au fost inconștienți. Din câte am simțit eu, pe măsură ce îți revii la a fi conștient nu toate simțurile îți revin în același timp…întâi conștientizezi că există întunericul și că exiști și tu (separat de el, dar înconjurat de el), apoi mi-a revenit revenit simțul tactil, nu complet, dar simțeam palmele (colegii îmi spuneau după aceea că erau date cu multă putere, dar eu le simteam ca o mângâiere) gardianului ce îmi erau date pe obraji, apoi ca un ecou auzeam gălăgia din clasă. Pe măsură, ce îmi reveneau acele simțuri întunericul din jurul meu se făcea de ce în ce mai mic, la fel cum pe măsură ce ieși dintr-un tunel întunericul din acesta ușor, ușor începe să dispară. La fel am simțit și eu, ca în final să îmi revină văzul, acesta a fost ultimul simț ce mi-a revenit, însă a adus cu el o explozie de lumină (la fel ca atunci când un tren iese din tunel și soarele îți lovește ochii)…și întunericul a dispărut complet, încât senzația pentru mine a fost de tunel…
Am aflat, de la colegi, ca am stat inconștient cam 30 de secunde, prin faptul că, după acest timp, începuse corpul să îmi tremure violent…apoi încă vreo 20 de secunde cică primisem de-a palme( începuse să se sperie gardianul )… Așa că nu e recomandat pentru nimeni să încerce.
Am prezentat ceea ce am simțit eu în aceste situații…asta nu înseamnă că e obligatoriu ca toți să simțim la fel.