Sunt atât de natural dual, încât mă întreb: de ce nu? Trial. Quadral. Pental. Geografiile interioare sunt diferite, tehnica de gravare a petelor albe – aceeași. Descoperirea devine o emoție banală prin repetarea noutății cartografierii. Ne așezăm într-o vale. Mult mai interesant. Consolidăm.

Fundul tău este într-o perpetuă călătorie către coapsele mele. Ar fi bine să porți cu tine, în permanență, un bikini suplimentar. Îl poți oferi preopinenților, să-l fluture în vârf de băț, în semn de predare. Știm amândoi că nimic nu te va opri din drum. Doar acel acasă sunt eu!

Corpul tău e doar o parte a problemei. Integralele pentru sâni s-au dovedit superflue. Sunt cuantici! sfârcul scapă determinării… Îți aduci aminte cât ai râs când am inventat experimentul săruturilor trimise prin fanta buzelor mele? Deși am încercat să trimitem săruturile unul câte unul, și majoritatea aterizau pe cel obraznic, la sfârșit cel timid a prezentat urme egale de satisfacție. Ca și cum buzele mele ar fi fost largi cât pieptul tău! Atunci ne-am prins că teoria dragostei clasice nu funcționează între noi.

Răsuflarea în tandem echilibrează oarecum lucrurile… Cu orgasmul lăsat în urmă, putem întreba. Cât mai multe interogații care să ocolească de-ce-ul. Să-l circumscrie. Ne cunoaștem astfel motivația analizând cu atenție lipsa explicațiilor. Iată-ne astfel în plină metafizică a lipsei de ipoteze. Rescriem încă un capitol de epistemologie romantică: experiența principial nerepetabilă și teoria endemic nefalsificabilă. Apoi facem dragoste din nou, pentru că știm că de fiecare dată e unic.

Ai observat că pe fiecare erecție a mea scriu câte o dedicație pentru tine? Oriunde-aș fi: la birou, pe stradă, dansând cu o clientă la o sindrofie sau, din ce în ce mai rar în ultimul timp, în cada mea singuratică. Astfel nimic nu se pierde. Căldura pe care o simți sub pântece, în absența mea, îmi poartă semnul.

Sunt eroul tău. Firesc. Obosesc uneori și atunci mă așez embrionar în căușul cald al trupului tău. Þine-mă în brațe, iubito! A rămas doar o zeamă de încăpățânare peste miezul începutului, armura a căzut pe drum, ruginită. Între mine și necrofagi mai stai doar tu.

Și totuși… dependența e ceea ce ne-ar putea răni de moarte. Nu mă pot preda, nici măcar ție. Nici tu, te-aș pierde înăuntru fără grația celor trei pași în spate. Exersăm fandarea. Și ne umplem de împreunări – mult – să aibă ce curge prin micile înțepături zilnice. Însângerați, pășim, mână-n mână, cu inima pompând nebunește ființa celuilalt. Ești în venele mele, sunt în arterele tale, crucificarea a devenit o problemă de cuplu.

Respirăm.