De multe ori am pășit urme albe în golurile întunericului, am călcat pur și simplu pe el, sadic, cu înverșunare. Eram undeva pe grinduri de roci albastre aruncate pe plajă. Dacă ziua sufletească din care m-am născut mă-ntîmpină cu dulceață, răceală blîdă și... dragoste, mi-e teamă că linia pe care-o plimb cu degetul pe marginea Mării se va șterge, rămînîndu-mi urme albe de palme.
Alergam înnebunită după fluturi arămii, galbeni și uscați, țipînd de durere cînd le simțeam scrîșnitul în palmă. Zîmbeam transpusă la gîndul unei revederi, cu gîndul la o dăruire totală, dureroasă, tăioasă și plină, plină de polen galben.
Pictată de aceste neputințe m-am strecurat printre crăpături de umbre, lîncezînd în așteptare. O așteptare morbidă, ce mocnea viclean în ochii aprinși de teamă. Mi-era dor de lume, de bunătate și înțelepciune și - mai ales - de o putere sacră care să mă ungă cu balsam de sfînt, să mă arunce pe stîncile bogate în abrupturi, de pe marginea iubirii.
Și dacă am alunecat și am căzut în pesimism, la-nceputul sfîrșitului de Mare, m-au ridicat valuile la suprafață, jucîndu-se batjocoritor cu mine: hai, hai să trăim departe de lume, de oamnei , de obișnuit! Ce îmbietoare vorbe de liniște și conservare! Dar eu nu vreau! Pur și simplu vreau să fiu un țipăt de noutate care să împrăștie plictisul. Vreau să lupt cu oamenii, să fiu ca ei, cu ei, bînd cu sete din liniile vieții, iubirea. Mi-ați răpit dragostea cea dintîi a adolescenței, oferiți-mi iubirea vieții, scăldată în lumini cu ploi bogate, să-mi ude inima de bucurie, de simplul dor al dăruirii de sine pînă la epuizare. Să dau tot pentru ei. Eu nu am ce face cu mine, nu mă iubesc, sunt clipe chiar cînd mă disprețuiesc profund, și-aș vrea să vină o frunză și să-mi spună: trezește-te!
Lîngă trup simțeam o mîngîiere moale, timidă, rece și caldă, brutală și liniștită, dar mai ales albastră! Eram umbrită de soare pe nisipul ud de roua dimineții din ziua trupului meu. O singură mînă mi-a cuprins ochii în mîngîierea ei înfometată, purta o pereche de ochi ciudați, luați din Marea furtunoasă îmbrăcată-n alge, un păr zburlit de frică, de neprevăzut: dacă aș fi refuzat-o? Acum sunt mai liniștită și roasă de dorința de a da... Încet, încet... ca o lumînare mă topesc în bătaia talazului.
Sunt patru palme albe pe malul Mării, cerînd binecuvîntarea sufletului, bun și rece de justiție, înfometat de oameni. Avem dreptul la viață ori la moarte? Lasă-mă aici, Mare, la țărmul tău să savurez iubirea, iubirea vieții...
Am închis ochii neîncrezătoari și acum îi simt scăldați în liniștea udă a împlinirii neîmplinite. Sunt de o tristețe veselă și caldă, îi ador în oglindă: am patru ochi acum și două inimi sau... nimic?...
De multe ori am pășit urme albe în golurile întunericului, am călcat pur și simplu pe el, sadic, cu înverșunare. Eram undeva pe grinduri de roci albastre aruncate pe plajă. Dacă ziua sufletească din care m-am născut mă-ntîmpină cu dulceață, răceală blîdă și... dragoste, mi-e teamă că linia pe care-o plimb cu degetul pe marginea Mării se va șterge, rămînîndu-mi urme albe de palme.
Alergam înnebunită după fluturi arămii, galbeni și uscați, țipînd de durere cînd le simțeam scrîșnitul în palmă. Zîmbeam transpusă la gîndul unei revederi, cu gîndul la o dăruire totală, dureroasă, tăioasă și plină, plină de polen galben.
Pictată de aceste neputințe m-am strecurat printre crăpături de umbre, lîncezînd în așteptare. O așteptare morbidă, ce mocnea viclean în ochii aprinși de teamă. Mi-era dor de lume, de bunătate și înțelepciune și - mai ales - de o putere sacră care să mă ungă cu balsam de sfînt, să mă arunce pe stîncile bogate în abrupturi, de pe marginea iubirii.
Și dacă am alunecat și am căzut în pesimism, la-nceputul sfîrșitului de Mare, m-au ridicat valuile la suprafață, jucîndu-se batjocoritor cu mine: hai, hai să trăim departe de lume, de oamnei , de obișnuit! Ce îmbietoare vorbe de liniște și conservare! Dar eu nu vreau! Pur și simplu vreau să fiu un țipăt de noutate care să împrăștie plictisul. Vreau să lupt cu oamenii, să fiu ca ei, cu ei, bînd cu sete din liniile vieții, iubirea. Mi-ați răpit dragostea cea dintîi a adolescenței, oferiți-mi iubirea vieții, scăldată în lumini cu ploi bogate, să-mi ude inima de bucurie, de simplul dor al dăruirii de sine pînă la epuizare. Să dau tot pentru ei. Eu nu am ce face cu mine, nu mă iubesc, sunt clipe chiar cînd mă disprețuiesc profund, și-aș vrea să vină o frunză și să-mi spună: trezește-te!
Lîngă trup simțeam o mîngîiere moale, timidă, rece și caldă, brutală și liniștită, dar mai ales albastră! Eram umbrită de soare pe nisipul ud de roua dimineții din ziua trupului meu. O singură mînă mi-a cuprins ochii în mîngîierea ei înfometată, purta o pereche de ochi ciudați, luați din Marea furtunoasă îmbrăcată-n alge, un păr zburlit de frică, de neprevăzut: dacă aș fi refuzat-o? Acum sunt mai liniștită și roasă de dorința de a da... Încet, încet... ca o lumînare mă topesc în bătaia talazului.
Sunt patru palme albe pe malul Mării, cerînd binecuvîntarea sufletului, bun și rece de justiție, înfometat de oameni. Avem dreptul la viață ori la moarte? Lasă-mă aici, Mare, la țărmul tău să savurez iubirea, iubirea vieții...
Am închis ochii neîncrezătoari și acum îi simt scăldați în liniștea udă a împlinirii neîmplinite. Sunt de o tristețe veselă și caldă, îi ador în oglindă: am patru ochi acum și două inimi sau... nimic?...