Ce nostalgic era cândva în umbra mută a unui cuvânt
Cuvintele îți păreau un rai, de neconceput
Și-ai vrut să-ți arzi venele deasupra unor umbre de neconceput
Știai prea bine fiecare lucru, care te-a durut.
Nu te crezi prea-ndepărtat s-asculți vocea ei, sau inima-i bătând,
De fiecare dată, te ascunzi, într-un cuvânt
Vream să-ți caut locul sub legământ
Vream eu, destinul, să te fac să-nțelegi ce-ai pierdut acum
Ce nostalgic, părea ploaia căzând peste ochii tăi
Ce amar, era un glas de gând; fără un cuvânt
Ce enervant era cadranul ceaslovului din pământ
Mă deștepta șovăind același simplu și tâmpit cuvânt .
Vream să-ți caut cartea, ca să-ți dăruiesc o filă din-tr-ânsa
Și să nu te las să pleci, doar atunci când o răsfoiesc
Roman, nuvelă ce o fi în ea
Tu ai dat naștere, și ea ți-a dat,
Dar nu a fost cine știe ce legământ
Era romanul unui scriitor, nebun.
Lega cuvinte, cu-nțeles stătut
În care doar antologia, pare un cuvânt.
Numea, nume, ce nu le știa nici omenirea
Dar totuși își reda cu blândețe arta.
Părea cam surd, când cineva îl striga
El, urmărea cu degetul, fiecare rând;
Și-n mintea lui încolțea un gând:
"Oare de-aș fi mut, aș mai putea grăi cu slova?!
"Oare de-aÈ™ fi surd, aÈ™ mai putea vorbi cu roua?!
"Oare de-aș fi orb, aș mai putea vedea, rândurile și rima?!
"Oare de-aș fi destul de sărac, aș mai putea reda cu literele, noua?!
Un gând ce mai degrabă părea cu mult mai mult.
Preocupat de slova, ce-o apăra oricând și oricum:
Că făr de ea, ce-am fi?!
Striga în noapte, târziu!
Că făr de ea, ce-am ști?!
Striga, cățărat pe-un zid.
"Am fi, fire de iarbă; ce nu ar ști să se legene în bătaia vântului scris
"Am fi chipuri făr de văz; ce nu ar putea zări, frumusețea rimei și-a rândurilor de pe coală,
"Am fi păsări făr de aripi; ce n-am putea străbate meleaguri
"Am fi ramuri făr de frunze; ce nu am avea prea multe
Și totuși suntem ființe:
Grăim, vedem și simțim multe
Dar nu toți, învățăm să fim mai blânzi cu slova
Suntem scriitori, ce scriem viața-n degete și palmă
Suntem artiști, ce redăm suplețea,
Visului de păstramă.