(total ecologic și reciclabil, în acord cu normele impuse de UE)

Partea I – Scrisoare de dor

Nu știu alții cum sunt, dar eu, uitându-mă la noi doi - poze vii dintr-un viitor rămas incert, înrămate într-un prezent prăfuit și mult prea cert- nu mă pot opri să nu mă gândesc la tot ce a fost și la tot ce va mai fi fost rămas neîntâmplat între noi... Și atunci iremediabil, încântat și cu o plăcere sadică chiar, mă chinuie profesionist, un dor măiastru...de ducă!
Dar chiar și așa, fugită de acasă de-aș reuși a fi, dorul n-ar dispărea și tot cu mine ar veni, un dor teribil de zilele pline de tine când absența ta mă rănea cumplit și nu devenise chiar ea doar balsamul ce rănile vindeca... Și atunci am stat, nu am mai plecat, departe de mine, de povestea mea și tot de atunci îmi e continuu dor de câte-n crâmpei din ea, ales aleator de mintea mea pentru savurat sau rememorat. Așa încât și ieri și acuma:
Mi-e încă dor de vocea ta ce mă obișnuise cu intonații cântate, octave superioare, tăceri complementare, răgușeli ocazionale ce mă striga tare în gând, atentă să fiu doar la ea...
Mi-e un dor nebun (bun doar de psihanaliză acum) de zilele calme de dinaintea furtunilor cumplite, de noi doi salvați de insule mici de speranță primitoare, nescufundate încă într-o mare de indiferență totală, fără nici un val sentimental generat măcar așa accidental...
Mi-e dor de sinesteziile ciudate, atent degustate, de psihologii încă neexplicate, ca: de mirosul de ploaie de vară torențială și gust de bucurie nebună cântată tare și mut ; de nuanțele de verde ale parfumului lui preferat cu accente discrete de auriu și mosc ce-mi mângîia privirea; de sunetele vieții auzite pretutindeni într-un curcubeu unicat, în alb- negru colorat ce gust avea de nou...
Și încă mai mi-e dor de noi doi în viitor când nu va mai fii nici un „ noi”, iar de ne vom întâlni vom fi deghizați într-un el – făr` de nici un rost și o ea - făr` de nici un sens, dar care se vor preface de se vor întâlni că încă mai sunt vii.
Mi-e dor de copii nenăscuți din mine ce te-ar fi revendicat de la soartă , doar pe tine,doar pentru ei, iar acum nu te mai vor afla vreodată că exiști...
Mai mă încearcă câteodată și un dor obiectiv, matematic calculat, multiplu combinat de n ori la puterea k - de tine, de mine, de noi, de ei doi ce-au fost aproape cândva de a fi soțul meu, soția sa- rămași acuma blocați într-o nou descoperită dar neomologată, ciudată mișcare browniană.
Mi-e dor de asemenea de timpul ce mă iubea și mă răsfăța, pe care îl așteptam cu nerăbdare să-mi aducă clipele viitoare de petrecut cu tine ce alergau grăbite pentru că te aduceau cu ele și te dăruiau prezentului meu atât de lacom și nesătul de tine...
Mi-e un dor nebun să îți mai fie dor și drag nebun de mine...
Mi-e dor de trandafirii de hârtie cu miros de cartofi prăjiți, făcuți de tine numai pentru mine, după o rețetă ascunsă bine în inconștientul colectiv jungian de frica cenzurii Supraeului freudian.
Mi-e dor de 1001 și una de nopți de amor când noi dispăream, în contopirea trupurilor noastre prezente regăsindu-se din nou respirând el, unicul, eternul- promisul Androgin.
Și acuma în ziua de azi a viitorului de ieri îmi este deja dor de dorul ce încă îl simt care, deși sadic și cu profil de psihopat elegant și rafinat, este singurul ce își mai amintește de tine, de mine, de noi doi... Căci numai el ( Doru – ce mi-a fost martor fidel al depresiei întreținută de mine, conștiincios și cu mare sârg) își mai poate aminti de ieri, de azi-ul ce nu va mai fi și mâinele ce-a tot fost pierdut cumva, acuma, aici și așa... în capcana relativității timpului.

PS: Nebuni de dor trebuie să fie cei ce- drogați de iubire, dependenți deja, aflați într-un sevraj perpetuum, murind poate în lipsa sa- își refuză stoic totuși dulceața ei amăruie să le mai săreze viața...