mi-e greu foarte greu
să înțeleg de ce bunica mea
își cârpea spăcelu sâmbăta
cu acul de opinci și acela
împrumutat de la vecina
de peste drum când
în șifonierul din camera mare
atârna încă unul nou-nouț

îmi amintesc doar că
o singură dată am văzut-o
îmbrăcată în culoarea pământului
în sâmbăta Floriilor când și-a rujat zâmbetul
cu un cărbune ce mirosea a cireș
pășea apăsat pe durere în urma carului
cu patru boi care-l ducea pe bunicu

aș fi vrut ca lumea să zâmbească sau
să se prefacă măcar
ca în amiezile de duminica din fața bisericii
când se îmbrățișa și-i săruta mâna părintelui
dar n-a fost să fie așa...

ploua ploua cu bulbuci

o liniște nisipoasă se așeza între noi
în definitiv pentru mine nu însemna nimic
mi-am răsturnat privirea pe o parte
și-am înhămat un zâmbet deghizat în durere
am alergat printre cireșii albi
răspândiți până dincolo de marginea satului
de o parte și alta a drumului ticsit cu umbrele negre
dar bunica nu avea încredere în umbrele
cu toate că era frig și ploua
aș mai fi stat printre cireșii albi
dar liniștea roasă de un lătrat zburătorit
mai păstra mirosul din urma mortului

bunica tăcea și mă privea insistent dintre gânduri
și-și pipăia spăcelu ud, -
singurele ei lucruri rămase din toată ființa...

și totuși mi-e greu foarte greu să înțeleg de ce...