Plecarea la mănăstire

După ce a terminat școala primară în satul natal, fiind îndemnat și de exemplul fratelui său Gheorghe, care era la Mănăstirea Sihăstria, și al surorii sale Ecaterina, Constantin împreună cu fratele cel mai mare, Vasile, s-au hotărât să plece și ei la Sihăstria.
Să-l lăsăm, dar, pe părintele Cleopa să ne povestească cum a fost cu plecarea la mănăstire.

"Fratele meu, părintele Gherasim, ne mai scria câte o scrisoare și ne povățuia cum să trăim o viață plăcută
înaintea lui Dumnezeu. Printre altele ne spunea că dacă vrem să mergem la mănăstire trebuie să ne obișnuim de acasă să nu mâncăm carne, căci călugărul nu are voie să mănânce carne nici la Paști, nici la Crăciun, niciodată; să ne sculăm la miezul nopții și să facem rugăciune doua-trei ore, ca la mănăstire. La început nu am spus acestea la parinți, ca nu cumva să ne oprească. Am spus doar la sora mea mai mare care era căsătorită și mergea la Oastea Domnului. Împreună cu fratele meu, Vasile, ne sculam noaptea și mergeam în camera unde aveam și o icoană făcătoare de minuni, care a plâns când a intrat în joc fratele Gheorghe, și făceam acolo rugăciuni și citeam din Viețile Sfinților.
Dar diavolul a încercat să mă oprească căci sora mea mă îndemna să nu merg la mănăstire, că acolo e greu, și să rămân în lume, că am dar de a vorbi și să merg la Oastea Domnului. Așa că nu voiam să mă mai scol noaptea și să merg la rugăciune. Însă, într-o noapte, iată ce s-a întâmplat:
Dormeam împreună cu Vasile în aceeași odaie. Când s-a sculat el, m-a trezit și pe mine. El a plecat în camera de rugăciune și a lăsat ușa deschisă. În odaie aveam aprins opaițul, că nu era atunci lumină electrică ca acum, la buton, iar mama a ieșit până afară la fântână să aducă apă și văzând ușa deschisă s-a uitat să vadă de ce este deschisă. Când a privit spre patul meu, a văzut o dihanie mare, neagră, ce stătea peste mine și mă lingea pe obraz, ca să-mi fie somnul mai dulce. Atunci s-a speriat și a strigat foarte tare încât m-am trezit și am văzut doar coada de la dihanie când ieșea pe ușă. În acea clipă m-am hotărât.
Gata, plec la mănăstire!

Când am plecat, ne-am luat în spate două traiste cu Viețile Sfinților, Psaltirea, Ceaslovul, Sfânta Scriptură, un ceas și două icoane mari, dintre care una era cu Maica Domnului, cea care a plâns. Nimic altceva nu ne-am luat de acasă. Tata și mama ne-au petrecut până la locul numit Râpa lui Budăi.
Fratele meu, Vasile, mi-a spus încă înainte de a pleca de acasă:
- Măi frate, noi nu le spunem că mergem la Sihăstria, ci la Cozancea, că altfel nu ne lasă să plecăm. Și le mai zicem că sâmbata mai venim pe acasă sau pot să vină ei la noi. Dar vezi, că despărțirea e cea mai grea. Când eu voi începe să cânt Apărătorul cel mai mare și Doamne... tu să nu te mai uiți înapoi.
Când am ajuns pe câmp fratele Vasile le tot spunea la părinți să ne dea bagajele și să se întoarcă acasă, că știm noi drumul la Cozancea, dar ei, ca părinții, ziceau că mai vin oleacă cu noi. Eu, ca un copil... dar fratele Vasile... hotărât. Ajungând la Râpa lui Budăi, a luat traistele de la tata, a sărutat mâinile părinților și a început să cânte cu voce tare Apărătorul cel mai mare și Doamne... Am sărutat și eu mâinile părinților și m-am luat după el. Când am ajuns pe partea cealaltă a dealului m-am uitat înapoi și am văzut pe mama că era jos, plângând după noi. Atunci i-am zis lui Vasile:
- Frate Vasile, mama a leșinat, e căzută la pământ!
- Măi frate, nu ți-am spus să nu te uiți înapoi? Nu știi ce a pățit femeia lui Lot dacă s-a uitat înapoi? mi-a spus el foarte hotărât.
Așa a fost despărțirea noastră de părinți.
În noaptea aceea am stat la Cozancea la părintele Paisie. De acolo am venit pe jos la Suceava, ne-am închinat la moaștele Sfântului Ioan cel Nou și de aici am venit tot pe jos la Mănăstirea Sihăstria."