Rea, de astă dată, se ascunde.
Vrea să ne pedepsească pentru iarna care s-a lepădat de frig, zăpadă, îngheț. Îi place să ne vadă zgribuliți, tânjind după adierea îndulcită de soarele filotim. Verdele nou și viu, floarea de zarzăr s-au ivit dar parcă pe ascuns, rușinat strecurate printre zile neprimitoare.
Nu ne putem bucura de nimic, așa, îndesați în haine, cu mâinile uitate în buzunare. Nici să ne uluim în voie nu e permis, Primăvara nu vrea să ne lase, dă totul măsurat, strop cu strop.

La margine de oraÈ™, în locul unde pământul cu o mie de vieÈ›i întâlneÈ™te asfaltul plicticos, È™uieră un vaier vineÈ›iu. İuÈ›i È™i deÈ™i, picurii de ploaie cad de-a latul, smintit împletiÈ›i în aer. Bolta a coborât până pe creÈ™tetul zilei. E soare, vânt, ploaie, pe rând È™i împreună. Văzduhul rece e încercănat de nori. Prin înserarea nefirească a amiezii miroase a reavăn, a muguri È™i a veste bună.
Peste tot flutură coame brumării în larmă de nechezat. Herghelii de armăsari sălbăticiți, cu trupuri de dor, gonesc barbar la orizont. Dinspre apus spre răsăritul inimii, zdrobesc totul, mărunt-mărunt, sub copitele îngreunate de amintiri.
Câmpul își trimite chemarea pe deasupra brazdelor aburinde, printre crengile care se zbat delirant, de o parte și de alta a drumului. Un cânt cu voce gravă care sperie și cheamă, laolaltă. Ridici gulerul, tragi șapca pe ochi dar n-ai cum să nu-l auzi, n-ai cum să-i reziști. Dar mai ales, n-ai cum să nu înțelegi
Locurile te leagă. Numele îți e deja îngropat aici. Câmpurile au plămădit în pântecele lor de lut, odată cu nașterea ta, rădăcini care ți se potrivesc doar ție.

Și totuși….Parcă mai e ceva……
O senzație de corp străin strică totul.
Din cauza ei primăvara începe să miroasă a closet, hergheliile poposesc la abator, cântul devine lălăială iar rădăcinile se transformă în scobitori înfipte-n mici putreziți.
Ea e vinovată, Miorița. Toți spun așa.
Dar nu, nu-i adevărat că e curvă, cum a zis filosoful. E turbată, cheală și roz, în zilele acestea.
Din cauza cipului înfipt în ureche nu mai jelește ci bubuie wagnerian. Normal, dacă te gândești că i se cere să dea laptele pătrat, ca să intre direct în tetra pak. Iarba nu-i mai place dar a prins a mușca în stânga și-n dreapta cu gură de lup de mare. Zi de vară până-n seară, fuge ca lovită de streche, mânată de hoarde întregi de nibelungi și yankei pentru că baciul moldovean e în Spania, cel muntean, la birt iar cel patriciano-tăricean s-a finkelsteinizat de tot.
Boala ei face ravagii, e mai urâtă decât aviara, o zoonoză sufletească ce trece de la animale la oameni cu o zburdălnicie fatală. Otrăviți de Miorița lor, românii cad pradă unei maladii întunecate care le spurcă mințile și-i face să pângărescă tot ce ating.