Pe 1 și 2 ianuarie constănțenii au dat buzna peste bulgari. Cel puțin un sfert din colegii mei povesteau surescitați cum au trecut granița cu buletinul. Pentru necunoscători, trebuie menționat că drumul din Constanța până la Balcic, prima localitate mai răsărită, are peste 100 km. Asta explică și de ce fenomenul invers n-a avut loc, n-am văzut picior de bulgar la români.
Când i-am auzit pe 3 ianuarie, m-am crucit:
- Ce-ați căutat acolo ?
- Am fost să bem o cafea !
De Paște la fel, au mers în grup pentru trei zile. Pentru 1 Mai iarăși s-au înscris. Condiții de excepție, pe care hotelierii noștri nu sunt în stare să le ofere.
De fiecare dată am refuzat propunerile de a mă alătura:
- Noi, care locuim la mare, să mergem tot la mare ?
În plus, acum trei ani trecusem cu autocarul spre Grecia și am rămas dezamăgit de aspectul prăfuit, sărăcăcios, întunecat al localităților bulgărești.
Dar sâmbătă n-am mai rezistat. Veniseră cumnații mei din București să ne aducă invitații pentru nunta fetei și au rămas în weekend la noi. Ni s-a părut o ocazie bună de a ne arăta ospitalitatea și de a ne satisface curiozitatea în același timp.

Am plecat dimineața la 7. La 9 eram deja în Balcic. Știam că în zonă o parte din localnici vorbesc bine românește și nu ne-am înșelat. Dar ca din cele câteva sute de turiști care vizitau castelul, toți să fie români, la asta nu ne-am mai așteptat. La ieșire ne-am uitat mai atenți la mașinile din parcare, majoritatea erau de București și de Constanța. În castel (dvoreț în bulgară, palace în engleză) erau, știam asta, vestigii ale regilor români, în special Regina Maria. Bulgarii le-au păstrat, erau ultimii regi care au locuit acolo.Grădinile și aleile erau îngrijite, de altfel nu puteai intra decât dacă plăteai și un bilet pentru Grădina Botanică. Am prins sezonul lalelelor, rondurile multicolore încântau ochii. În schimb clădirile erau mai puțin îngrijite.
La ieșire, puzderie de magazinașe cu nimicuri. Am cumpărat câteva amintiri pentru copii. Eu mi-am luat o halbă pictată și inscripționată în bulgară, am deja 5-6 în colecție, adunate de pe unde am umblat.
Cum vizita a durat câteva ore, la ieșire am căutat un restaurant. Majoritatea aveau meniurile scrise cu creta în românește.
Primul “Mâncare ca la mama acasă”.
Următorul “Mâncare ca la tata acasă”.
Am ales-o pe mama, avea arborate în plus două drapele românești.

Ne-am continuat drumul. Am oprit la Albena, la Nisipurile de Aur și la Varna.
La 6 seara eram iarăși în Balcic, cumnata mea mai avea de cheltuit niște leva. La 8 seara intram în Constanța.
Dar întâmplarea care m-a marcat a avut loc la Albena. Nu mă refer la hoteluri și la plaja amenajată, turismul bulgăresc abia acum explodează. Ci la apă și la nisip. Am mers pe un dig care intra în mare câțiva zeci de metri. Apa era de un albastru intens, limpede precum cristalul, se vedea nisipul de pe fund și puzderie de peștișori înotau nepăsători. Soarele strălucitor al amiezii se oglindea în mare și făcea ca apa să aibă irizații în zeci de nuanțe.
Apoi am mers vreun kilometru pe nisip. Plaja largă, nisipul ceva mai galben decât cel din Mamaia dar aproape la fel de fin. Și am regăsit scoicile copilăriei mele, unele albe sau trandafirii, sidefate și aproape transparente.
Apa și nisipul îmi aduceau aminte de Mamaia de acum 40 ani. Dinainte de construcția Combinatului de la Petromidia. Înainte ca noii curenți formați să roadă plaja. Înainte ca apa să fie din ce în ce mai plină de alge. Înainte, când Marea Neagră era albastră și la noi.
Bulgarii au șansa să fie cu 40 ani în urma noastră. Sper, pentru binele lor, să n-o irosească.