Cine poate sa inteleaga ce s-a petrecut ? Cui ii pot spune ca un vis mi s-a implinit ? Cine poate sa ghiceasca nebunia atat de placuta din sufletul meu fericit ?

Da, tu esti minunea. Ai aparut in viata mea, asa, din neant si mi-ai
inseninat existenta prafuita, plicticoasa.

Existi si nu existi, de fapt. Esti doar o parte dintr-o persoana reala atat de draga mie, copilul ce a existat candva in el si acum nu a ramas decat o amintire indepartata. Reprezinti prelungirea copilariei intre aripile crude ale maturitatii; o punte de legatura intre omul matur, incorsetat de cerintele vietii contemporane, care a uitat sa zambeasca, si copilul lipsit de orice griji, liber si fericit (un copil pe care omul matur vrea sa-l simta din nou aproape, in care vrea sa se regaseasca din nou). Esti doar o
latura a personalitatii cuiva. Deci, nu existi.

Dar, am dovezile existentei tale totusi. Condeiul tinut de minile tale a lasat semne pe hartia alba si ti-am citit toate aceste ganduri, sentimente, pareri fara sa stiu nici macar acum daca au fost niste amintiri inventate sau proiectia unei copilarii zbuciumate si totusi atat de pitoresti. Am doar o data de nastere de la tine; mi-ai spus-o in taina. Oare data asta sa reprezinte toata identitatea ta ? In rest, numai stiu nimic pentru ca tu nu vrei sa-mi spui nimic.

Vreau si eu sa stiu: existi sau nu existi?!


14 octombrie 2002