"Spaima e o dramă cu determinări exclusiv interioare, fără nici un corelat în lumea din afară. Pe plan corporal, spaima e o viciere a ritmurilor vitale; pe plan sufletesc e o prăbuÈ™ire în propriile străfunduri, prin suspensia scurgerii timpului. Spaima e, deopotrivă, cunoaÈ™tere a propriilor adâncuri È™i derută interioară, revelare de noi tărâmuri È™i tensiuni lăuntrice. Spaima se refuză definiÈ›iilor. ExplicaÈ›iile o pot circumscrie È™i preciza, fără a-i putea reda echivalentul trăirii imediate.
  ÃŽntre spaimă È™i frică nu e nici o legătură. Frica e condiÈ›ionată de fapte exterioare sau de amenințări precise, concrete, în timp ce spaima e damnaÈ›iune interioară; frica provoacă reflexul eficace al fugii, în timp ce spaima paralizează È™i condamnă, căci teroarea, ca È™i moartea, e imanentă fiinÈ›ei noastre, din care nu poate fi smulsă. Sub impresia fricii, individul păstrează intactă fiinÈ›a lui biologică, pe caută chiar să o salveze prin fugă, pentru că trăind spaima, individul pierde simÈ›ul individualității È™i echilibrul funcÈ›iunilor.
  DiferenÈ›a manifestărilor între cele două stări a fost notată de diferiÈ›i naturaliÈ™ti, dar nediferenÈ›ierea È™i înglobarea lor sub aceeaÈ™i rubrică nu a putut aduce o soluÈ›ie problemei. Darwin notează diferenÈ›a între reflexul fugii în frică È™i imobilitatea spaimei, dar nu adânceÈ™te diferenÈ›a mecanismului a cărei explicaÈ›ie o lasă în suspensie. Mantegazza introduce argumente arbitrare È™i nefondate pe observaÈ›ii precise.
  DiferenÈ›a dintre cele două stări e esenÈ›ială: în timp ce frica e biologică, spaima e metafizică. De aici profunda deosebire: fiind biologică, deci în funcÈ›ie de determinismul È™i succesiunea factorilor exteriori, frica este temporală. Ea determină sau poate consistă într-o succesiune de miÈ™cări È™i reflexe organice. Totul se petrece în lumea cauzală, concretă, a forÈ›elor ce se înlănÈ›uie È™i se succed.
  Spaima e sustrasă timpului în scurgere È™i e rodul clipei încremenite, a timpului concentrat în moment. Corelativul fricii este faptul extern al amenințării securității personale, iar pandantul spaimei e drama timpului suspendat.
  Atât frica cât È™i spaima sunt manifestări ale organismului, sinteze funcÈ›ionale în care personalitatea noastră biologică se manifestă integral. SemnificaÈ›ia celor două sentimente este însă profund deosebită: frica are o cauză înlăturabilă, în timp ce spaima este prilejuită de apropierea inexorabilă a morÈ›ii. Prima are deci o cauză periferică, a doua o cauză cinestezică." (Ion Biberi, 'Thanatos. Psihologia morÈ›ii', Ed. Curtea Veche, BucureÈ™ti 2000, pag. 93-94)