Jurnal de provincie

Azi am fost la Politie dupa pasaport, ma surprind zambind, am intarziat putin… zece ani… mda, atunci ar fi trebuit sa am un pasaport si sa il folosesc, atunci visam sa ajungem in Australia… scriam despre „Cangurul alb” in aceeasi dupa-amiaza de iulie, cu soarele ascuns dupa nori, dar primul meu cititor… o cititoare s-a oprit in Germania, mi-a scris cateva scrisori si atat. Am devenit o „maimuta trista”. Sigur, pentru o vreme alt cititor… o cititoare mi-a rasfoit gandurile, si o alta… in total aveam trei „cititori”.
Totdeauna imi aduc aminte de primii mei cititori cand intru pe poezie.ro, dar acum m-am oprit in fata anuntului de pe prima pagina, cu ochii curiosi, fixati pe lista celor care vor merge la Chisinau, din ce in ce mai convins ca numele meu e in plus pe acea lista. Si totusi, maine voi pleca la Bucuresti… am promis doar. Numar inca o data numele de pe lista… as vrea sa fie 26 ca sa pot spune: „era vorba de 25 si eu inseamna ca sunt in plus”. Dar nu e asa, sunt mai putine, imi spun ca n-am mai intalnit niciodata un poet in viata, zambesc, si inchid.
*
Am calatorit toata noaptea cu trenul, dar un fel de emotie ciudata ma face sa nu simt oboseala, imi fur cateva imagini dintr-o vitrina, dar nu imi vad fata, probabil am cearcane, parul dezordonat, imi indrept putin spatele, astazi ma voi intalni cu poezie.ro… Ma opresc la gandul acesta… ar putea spune si altii la fel? Le voi strica tabloul cu prezenta mea ciudata si straina? Vor fi deranjati de tacerile, de stangacia mea? Pentru prima data ma simt depasit, si inteleg ca imi placea sa fiu virtual, un nume, undeva la adresa 000107 pe poezie.ro. Prietenii de familie la care stau, in Bucuresti, ma vor conduce la autogara, avem deci timp pentru a ne spune multe nimicuri, mai mult chiar… sa ne ascundem viata in spatele lor… e bine.
Ploua, ploua grabit, ei imi explica cum, de unde, pana unde, eu nu vad decat un labirint de strazi… si nu fac decat sa-mi recunosc tacerea… mi-e draga, am fost impreuna mereu… of, autogara, doua autobuze, masina s-a oprit si ei imi spun: ”hai!”. Ma indrept spre microbuz si in fata soferului realizez ca nu stiu ce sa il intreb… “Aaa… un grup… pentru Chisinau… organizat… “, ploua, soferul vorbeste ciudat, nu, in mod sigur nu e ardelean, imi simt deja tricoul ud lipit de spate, urc in autobuz: “Buna ziua, un grup… “
Din spate un tanar sigur pe sine, cu o privire patrunzatoare se indreapta spre mine: ”Da!?”
“cristianfara” ( nu mi-a trecut prin minte decat numele meu ). Ah, era Radu, imi spune ca nu mi-am confirmat venirea, nu am raspuns la mail, sa astept insa… “dar eu…”
E aglomerat, pasagerii vaneaza ultimele locuri libere, eu am ramas in picioare ca o “mata plouata” ce eram, privind ratacit in autobuz la grupul compact din spate “ei trebuie sa fie!”… Radu se intoarce hotarat si negociaza inca un loc… ma gandesc: asta inseamna ca i s-a facut mila de mine sau ca sunt in “grup” sau si una si alta? Trec pe culoarul stramt dintre scaune salutand cu un zambet plouat pe toti care imi par a nu fi comercianti, sau navetisti… cativa imi raspund la fel… gasesc locul perfect “la colt”… ma intreb unde am gresit? Nu, nu as fi putut sa spun cu voce tare:”Salut, sunt cristianfara”sau da?
Ma intreb daca un jurnal se numeste asa doar pentru ca e zilnic… ar trebui sa adaug “personal”? Cateva priviri baleiaza autobuzul trecand evident si peste imaginea mea, ma privesc in semitransparenta geamului de langa mine… sunt inca “plouat”. Il recunosc pe Aleks, imi imaginez personajul din “Singur acasa” ( nu, nu e un jurnal literar ca sa imi imaginez personajul unui roman erudit, raman la cinema-cultura mea…). Sigur toti se cunosc intre ei, isi spun pe nume, Anton imi zambeste ingaduitor, Silisteanu ocupa atentia celorlalti la concurenta cu Adrian Biziiac ( cu un aer bucurestean ) care are tendinta sa stea in picioare… se spun bancuri… E curios ce usor ne transformam in turisti cand ne urcam intr-un autocar, in clipa in care calatoria incepe se formeaza de la sine un “grup” cu reguli si personaje tipice… avem conducator, indragostiti, perechi, vedete, profesori, mofturosi, siamezi, stilati, adolescenti si maturi… de ce am tendinta oare sa ma exclud pe mine? Zambesc, desi am auzit doar jumatate din bancul lui Aleks… ma recunoscusem in vocea cu care l-a inceput… cu acelasi “reflex de grup”, aceasi tendinta de a se manifesta… impreuna cu ceilalti.
Nu stiu daca e azi sau ieri… veghez umbrele bisericilor peste linia orizontului stramt al ferestrei, intunericul imi cheama amintirile… am sufletul plin, in acelasi “reflex de grup” ma simt membru al “familiei poezie.ro” ( o ruda mai indepartata, din provincie ) , nu stiu de cand scriu pe “site”, au trecut doi sau trei ani? Intr-una din zile, dupa ce am citit una din poeziile Luminitei si n-am indraznit sa pun un comentariu sub celelalte inspirate ori erudite, ori poetice, intr-una din zile, spun, mi-am numarat “stelele” ( aveam in 3 ani cam cat Luminita pe doua poezii ). Ma gandesc la Luminita pentru ca trebuie sa ne apropiem de frontiera? Nu, pentru ca ei ii datorez… “iluzia mea” ca as putea scrie versuri, cu ani in urma mi-a lasat un vis, chemandu-ma sa public pe poezie.ro . Sigur in cele din urma a inteles ca “stelutele” ei de incurajare nu fac decat sa ma bucure, fara insa a fi rasplatite cu un plus de inspiratie in poezia mea… am ramas acelasi incepator superficial, care se multumeste sa scrie despre ingeri celor… trei(?) cititori… Privesc autorii din grupul meu ( “grupul meu” ma laud ) care acum vorbesc in soapta sau tac… face parte din regulile grupului si tacerea. Incerc sa imi reamintesc ce au scris. …si imi revin in minte cateva din versurile lui Wind, oh, Wind e undeva prin Spania… caut in memorie si nu descoper decat o poezie a Secundei, un fragment dinr-un text al Alinei, ultimul mail al lui Albastru… si poemele Sirenei… ( sigur, la ora la care scriu aceste cuvinte as putea intra pe poezie.ro si sa inlocuiesc gandurile acestea cu cate un ex din textele celor cu care calatoream… dar ca si atunci acum nu imi trece prin minte decat acel: “ traieste fiecare zi ca pe ultima…”).
*
Calatoria mea spre Est s-a oprit cateva ore la frontiera. Acum nu imi mai vin in minte intrebari de genul: Ce cauta o frontiera in mijlocul tarii… Poate ca ar trebui sa fiu pertinent, asa ca Silisteanu, sa scot un note-book… sa flutur ca din intamplare pe sub nasul vamesilor o legitimatie de presa care a facut doua razboaie si… o revolutie… dar n-am, “no ca nu-i bai” imi spun si ies in spatiul larg, inadins racoros, al “fasiei”. Nu pun piciorul jos din autobuz si imi tai obrazul intr-o sarma ghimpata, mai fac un pas si dau peste alt gard de sarma ghimpata, incerc sa ma strecor dar sunt prea apropiate, intre tigara si flacara brichetei e sarma ghimpata, deasupra pe cer chiar si prin mine peste tot sunt garduri inalte de sarma ghimpata, privesc cu mirare comercianti desculti, intinsi pe banchete, cei cativa elevi sau studenti care se intorc din capitala, nu numai ca nu le mai baga de seama dar au ajuns sa doarma in timp ce trec prin gardurile acestea… E liniste, pasarile sunt in greva de zbor, cer dreptul la libera circulatie… noi facem poze… Avem “invitatie!” .
Autobuzul porneste grabit sa ne poarte pe un drum de beton intr-un peisaj pustiu spre Chisinau. Dimineata susoteste printre copacii aliniati si tacuti, ei stiu istoria aceea, dar se pare ca nu merit sa mi-o dezvaluie… Alunecam pe crestele catorva dealuri, pana cand priviriea mea se opreste pe primele vile in constructie de la intrarea in oras… e primul peisaj cunoscut… aceleasi constructii de la Bucuresti, sau Brasov, sau Timisoara… “familiare”, cu un etaj sau doua, acoperisuri cu tigla “italieneasca”, terase orientate spre rasarit… nu, garsurile inalte nu sunt inca ridicate. Imi e dor de orasul meu provincial… dar am privirile taiate de blocurile inalte, cenusii, cu ferestre inguste, care se oglindesc de o parte si de alta a labirintului prin care inaintam. Decorul dispare insa pentru ca am intrat intr-un blocaj rutier, strada e aglomerata, masinile merg bara la bara, soferul autobuzului forteaza o intersectie, metru cu metru, suntem intr-o piata, fara sa imi dau seama inconjurat de tarabe, biciclisti, masini vechi ticsite cu marfa, carucioare de mana, camioane, pietoni, toate in miscare.
Imi trece prin minte, pentru o clipa, gandul ca am gresit: trebuia sa cobor la Chisinau nu la Istambul, imi salvez impreuna cu ceilalti bagajele, le asezam in mijloc si asteptam in cerc sa… nu prea stiu ce asteptam dar am ocazia prima data sa imi privesc “grupul”, sunt nespus de fericit, mi-au devenit dragi fara sa ii cunosc, construiesc cate o poveste pentru fiecare, sunt trei perechi care se comporta aproape la fel, ele privesc admirativ de langa bagaje spre ei, activi, siguri pe situatie – barbati. Imi opresc privirile la Aleks schimbam cateva cuvinte…
Gata, am fost “recuperati” si inghesuiti in masini, acum de la receptia vilei ne indreptam spre camere, imi place, sunt “coleg” cu Anton, ma opresc in usa, intrebandu-ma daca nu ar trebui sa ii spun “domnul Liviu Nanu”, in jurul sau este insa o admosfera prieteneasca, zambeste, “ce pat iti alegi?”; imi place la fereastra, poate si lui, “cel de la use” ii spun… nu pot decat sa ma gandesc ca voi avea bucuria sa vorbesc cu Anton despre poezie, trebuie sa ii arat ce am scris… “te-am citit” imi spune… tac, sunt atat de surprins incat nu pot sa gasesc alte cuvinte decat “multumesc” si tac.
*
Silvia! S-a urcat intr-unul din taxiurile cu care mergem spre biblioteca, deci ne vom intalni acolo, imi spun. Sunt putin detasat de intalnirea aceasta “literara” de la biblioteca, imi dau seama ca nu am luat agenda din bagaje, dar oricum inteleg ca exista un grup organizat in care se stie cine si ce va vorbi sau recita, acum ma gandesc la Silvia, ea este primul meu contact din virtual in lumea reala… Pana acum, am trait cateva vieti “la scara virtuala”, am intalnit cateva suflete… care imi zambeau cu doua puncte si o paranteza, am oferit trandafiri din “a-rond”, am vorbit “cate in luna si in stele”, mi-au lasat cate o “iconita” mesager… luminoasa, uneori stinsa. Eu am devenit la randul meu un “nick”, uneori vorbaret, alteori invizibil, intotdeauna uzand de “ah” sau “oh” in dorinta de a se manifesta…
“Virtual, virtuala” nu se prea foloseste in Ardeal la mine, aici insa intr-un mediu cultural, din pacate, izolat tot mai multe cuvinte isi manifesta “sensul al saptelea din DEX”, stiu asta din cele cateva nopti “petrecute” cu Silvia… pe net. Ea e inca in picioare intr-un obositor dute-vino, inca pune la punct lucrurile, are privirea umeda de emotie, vorbeste repede pentru mine, mobilul suna mereu… ( e ca pe messenger cand ai mai multe ferestre deschise “bip-bip” se mai deschide una …). “…ce ma bucur ca sunteti aici…”i se citeste pe chip. De doua luni imi spune despre acest “eveniment” de doua luni si mai bine e emotionata la gandul ca prietenii ei de pe poezie.ro o vor vizita… acum sunt in jurul ei este “real” traim poezie.ro “pe viu”… In urmatoarea clipa lucrurile intra in normal, Radu este gazda, noi subscriem… si invitatii din Chisinau ne asculta… Atmosfera degajata… se vorbeste despre poezie si net… atasatul cultural al Ambasadei Romaniei noteaza cateva impresii sau poate deseneaza ceva, sau socoteste… un tanar editor si poet Emilian Galaicu-Paun e singurul dintre invitati care “ridica manusa” …se dezbate o problema falsa “hartie sau internet”… ( adica, stau eu si cuget :) daca la inceputul secolului trecut un neamt o venit la noi in Ardeal cu o carte legata fain, o tară de hartie si un creion ș’ o zas ,no, ma rog frumos, care stie sa scrie si sa citeasca… si acum “neamtul” ar scoate un “lap-top”… la inceputul mileniului trei ( parca )… n-o fi oare, sa ma iertati, rezultatul la fel? ( nota: sa ma gandesc daca nu scot paranteza asta)). “Biblioteca si sampanie”… privesc peretii de carti, in locurile goale sunt afisate “lozinci” ( literare de asta data), ciudat, suntem departe in est si totusi acasa.
Mi-am spus ca nu o sa stric sirul anilor fara vacante… aceasta va fi o “excursie de studiu”… Si totusi Silvia lipseste, sigur stiu ca e in umbra fiecarei intamplari de aici, fiecare miscare e platita… ma intreb cat de mult a fost dezamagita de prezenta mea “non-virtuala” in cele cateva cuvinte pe care le-am schimbat m-a intrebat “de ce sunt asa… “. Chiar si Aleks m-a intrebat… lui insa i-am raspuns ca aici eu reprezint un cititor de pe poezie.ro… Am intalnit-o insa pe Alma… mi-a oferit cateva clipe sa imi spuna ca “m-a citit”, ”stii eu…”( desi Silvia a trecut doar de cateva ori pe langa mine sunt deja “contaminat” de emotivitatea ei). Trei oameni in aceasi zi mi-au spus ca mi-au citit versurile… sunt fericit, de-a dreptul fericit, si nu stiu cum sa le-o spun, pentru mine trei cititori este cifra ideala… “si mie imi plac versurile tale, in special…” Alma s-a indepartat, nu am reusit sa ii spun nimic. Multumesc, nu mai vreau sampanie, eu ma imbat cu vorbe. Ratacesc printre grupuri si conversatii, imi opresc privirile pe grupul celor trei papusi imbracate in alb care il sorb din ochi pe Adrian de la televiziune si de la Bucuresit pe deasupra… ( of, de ce trebuie sa zambesc cand spun asta ), il caut pe Anton, ma intreaba protector: “cum e?”, “bine…”, chiar imi place atmosfera aceasta de “Receptie cu sampanie” se vorbeste despre poezie, despre edituri si critici, murmurul general creeaza fondul muzical al fiecarei discutii, e o simfonie poezie.ro .
*
Chisinaul nu este un oras de provincie ci o “Capitala” – sigur ca Biblioteca Nationala e la Bucuresti si Muzeul de Arta si Muzeul de Istorie sunt la Bucuresti, noua ne ramane sa vizitam cateva cladiri administrative… inalte, bine intretinute. Microbuzul alearga, imi pare mie, grabit prin labirintul de strazi largi, specifice marilor aglomeratii urbane… Mda, as face mai bine sa vorbesc despre blocuri decat despre intalnirea mea “virtual-real”, pentru ca nu am concluzii si nici nu vreau sa ma fandosesc spunand: ”…inca”. Ziua abia incepe, se filmeaza, acceptam tacit sa devenim pentru un timp turisti aici in Moldova: ascultam ghidul… of, si el e platit pentru asta. E un oras trist… zona centrala in care suntem “invartiti” e putin populata… “Cladirea nr.1, Caldirea nr.2,…” ghidul se ambaleaza, s-a prins in joc, ne ia drept straini (!), “Doamne, numai sa nu ramana asa!”. Ne oprim in “Centru”, suntem turisti de-a binelea acum, un Arc de Triumf, Catedrala si cateva motoscutere, un elefantel fals, si Silisteanu entuziast… poze.
Ne-am urcat in microbuz ca sa traversam Piata si sa coboram, la cateva sute de metri distanta, in inima Chisinaului, la Statuia lui Stefan cel Mare… si Sfant! Turisti, putin galagiosi, in grupulete, “ocupam” spatiul acela cu dale reci, legate strans intre ele… cateva poze? …eu cu Stefan, tu cu Stefan, el cu Stefan… dar noi?! Hei, veniti sa facem o poza cu totii! Vine si politistul…”Nu e voie… ce faceti aici… va rog coborati de pe Statuie”, “Cum, noi!!! Noi il iubim pe Stefan…”, “Si apoi nu ne-am urcat pe statuie!”, “nu ne-am urcat!!!”, “Ce nu e voie!”,”Care Stefan! Stefan al nostru!!!!”, “Da, Stefan cel Mare!!!”… cativa s-au revoltat, aprig Silisteanu face fata celor trei politisti, Silvia e cu mana pe telefon “Pe cine sa sun!”… Dar Radu a descoperit deja locul “adevarat” unde era statuia, acum o placa cu litere adanci stransa intre dalele pavajului, chiar intre cei doi stalpi ai portii, in inima Chisinaului. Gata! Gata!! Ne-am suparat, nu mai vrem sa fim turisti … si gata. Sigur ca politistii au inteles gresit, pe de alta parte nici “turistii” nu erau vinovati… vina o poarta numai statuile! Da, statuile in fata carora am fost facuti pionieri, statuile prea inalte, statuile din fiecare piata, statuile in fata carora prietenii nostri au murit in timp ce noi ne uitam la televizor… statuile! Da, statuile care s-au inmultit… devenind obiecte turistice si statuile pe care le-am daramat si cele pe care le vom ridica pe strazi, in piete pe socluri inalte, cat mai inalte, cat mai departe de noi. Din inima Chisinaului statuile ne vegheaza vinovate… suntem noi oare tot ce au putut ei sa faca…
Ma pierd de grup, prin spatele tarabei cu jucarii, ferindu-ma de un miniscuter bazaitor pe care un copil zambeste… asaaa ca Nica la scaldat… ma simt atras de linistea unei singure statui umbrite pe marginea aleei… Bustul lui Mihai Eminescu… priveste undeva, deasupra, peste capetele trecatorilor, inaintea timpului… deschid nebun foaia de hartie ascunsa in buzunar si scriu doua versuri… cateva clipe mai tarziu o voce aspra, putin ragusita, se aude in spatele meu: ”sunteti roman?” tresar… vai mie, cum as putea dovedi asta? ( de fapt unul din strabunicii mei a fost ungur ), “din Ardeal” ii raspund, conducandu-i privirile, cu privirile mele spre statuia Poetului. “Veniti” imi spune si aproape ma trage de mana spre statuie… ocolind cu grije soclul “nu prea mare de stat” ne oprim la cativa metri in spate cu picioarele in iarba, ucigand-o. “Vedeti?” De la distanta in umbra groasa a copacilor, din acel unghi intr-un plan de umbra sculptorul (“nebun” spun eu ca si mine ) si-a zidit chipul… Raman acolo, ghidul meu necunoscut a disparut, in locul lui forfota “de sarbatoare” a parcului mi se inghesuie in suflet, o alung apropiindu-ma grabit de statuia mandra a Poetului… Ma intreb daca asa am facut intotdeauna, daca asa vom face mereu: absurzi si nebuni ne vom zidi chipurile in cuvintele, in culorile, in creatiile noaste… si tac.
*
Ma trezesc buimac, am inca ochii incetosati, Anton a deschis televizorul… “Buna dimineata Chisinau” emisiunea Silviei si reportajul despre intalnirea poezie.ro! Am pierdut inceputul… Acum e Anton… da! Anton din varful celuilalt pat cu telecomanda in mana e si la tv… zambesc… e la fel: serios, sigur pe el, cu aceasi privire protectoare de profesor prezinta concis poezie.ro, “… colegul nostru Cristian Fara a plasat deja o poezie… “ o citeste!!! Sunt mut de uimire… ochii mei incetosati s-au umezit… Daca voi avea candva o biografie ma voi lauda ca poetul Liviu Nanu a citit una din poeziile mele! …stiu ca era acolo intamplator ultima publicata, ca acel click a fost mai mult un reflex… dar asta n-am sa mai adaug in nescrisa “biografie”… Jumatate din mine s-a entuziasmat intr-atat incat ar vrea sa imbratiseze pe toata lumea, jumatate… s-a facut “arici” vrea sa se faca ghem sub patura strangand la piept timpul ca sa ramana asa… ca in orice iubire “prizonier”. Dar “reportajul” insensibil la trairile mele continua: “… delegatia din Romania a vizitat apoi cateva obiective turistice…” imaginile curg incepand cu Ambasada Rusiei (!) Nuuuuu, pe cuvant, cand am trecut in goana cu microbuzul pe acolo toti ne-am uitat in cealalta parte, spre nicaieri! Dar a scapat la cenzura fraza in care Radu spune ca dragii cititori de limba rusa vor trebui, deocamdata, sa invete limba engleza… sau poate am inteles eu gresit… oricum nu era “ de acum inainte” ci “deocamdata” sau “pentru un moment” nu mai stiu, abia ma trezisem.
Coboram in “salon”, domnii mei sunt deja la micul dejun, ma strecor in umbra lui Anton spre “bufetul suedez”( sau nu-mai-stiu-cum, ca pe la noi se spune “la impinge-tava” sau “autoservire” ) . Ma simt ca intotdeauna, in prezenta lor, “depasit”. Spirituali, eruditi, din cu totul alta societate privind cu o curiozitate superioara la provincialul din mine… dar azi sunt si mai absent ca de obicei ,e ultima zi… nu am reusit sa ii arat lui Anton ce am scris… Aseara insa au citit Alma, Niculescu si Aleks… au spus “mda” si mi-au corectat, ca de obicei, cateva gerseli de ortografie ( vai mie, pe cine o sa rog sa corecteze “Jurnalul”? ). Dupa “micul dejun” o parte din noi raman in “salon”, am ocazia sa stau la masa cu Adrian Firica si Adriana Popp, Anton, Adrian Biziiac, si Dieter ( membri “societatii” despre care vorbeam cu putin inainte). Dieter e “neamt” si “turist”, intr-un anume context e cam acelasi lucru, insa e si “poet” si “indragostit” cum spuneam inainte uneori se traduce la fel, poet-indragostit. Vorbeste binisor romaneste, autodidact, si foarte “atent”, as spune eu “diplomat”, l-am vazut zambind la cateva “bancuri” evident imposibil de tradus, eh…
O mica pauza, sa ma pregatesc sa scot si eu foaia, rupta din agenda, cu cele cateva versuri… Dar apare vijelios Silisteanu! Ne recita declamativ ultima poezie. Felicitari, aplauze… comentarii, stelute… S-a asezat la masa… “oferind consumatorilor” imprimate pe o foaie impecabila versurile sale. Mda, inghit in sec (admirativ), cu foaia mea impaturita, stransa in palma, abia scoasa din buzunarul blugilor. Sigur ca sunt “egoist si rau” ( cum spune Adriana M.), dar ma laud ca sunt constient de aceasta. Adrian Firica ma vede: “… vino ma aproape… un pahar de vin?…”. Dialogurile au reinceput, totusi ii arat lui Anton versurile… le citeste, atent cu o ureche la discutiile de la masa: “…aceasta e mai reusita…”, asaza hartia pe masa… ah, o ridica din nou… sunt fericit, imi acorda cateva clipe din timpul sau, mi-a inteles rugamintea nerostita de a-i afla parerea, atent, didactic, reciteste fiecare vers…, “…dupa parerea mea…”, il ascult cu interes. Ma simt ca pe poezie.ro, cand astept “on line”: unu… doi, trei cititori! “Eu am intrat o data, tu ai intrat de doua ori sau cine e al treilea cititor?”
Pe drumul inapoi retraiesc conversatile pe care le-am avut cu Anton despre poezie, alaturi de cele cu Alma, Aleks si Niculescu… m-au bucurat in aceasta calatorie. Acum nu astept decat sa ii spun toate acestea Silviei, pe messenger ca intotdeauna, sa ii raspund Adrianei Mihaita “pe mail”, sa vad de ce “iconita” Trestiei e mereu stinsa si… sa ma fac “arici” - am vorbit prea mult despre mine, am sa tac o luna de acum inainte!
*
Un semn cu mana…e de fiecare data acelasi, de fiecare data atat de diferit, l-am facut acum zece ani, acum trei ani… si ieri, l-am facut mereu, soptind pentru mine cu buzele intredeschise “la revedere”… clipele s-au numarat a inserare, clipele s-au numarat a dimineata… Calatoria s-a sfarsit asa cum a inceput, dar calatorul nu mai era acelasi […].

Cristian Fara