Tot ceea ce se intampla este raportat la trecut, la evenimentele petrecute in viata stramosilor nostri. Acum este o simpla rememorare a lui atunci, o noua moneda menita sa schimbe ceea ce ar trebui sa fie vesnic.
Ce este vesnic? Exista ceva ce nu se sfarseste niciodata, sau macar un lucru, unul singur, care sa vina din neant, sa nu aiba inceput, sa nu aiba sfarsit? Nu, nu exista un astfel de lucru decat poate in mintea noastra.
Succesiune de zile, nopti … asta este viata: o succesiune de anotimpuri ce vin si pleaca lasandu-si amprenta asupra noastra, asupra destinului nostru, asupra vietii noastre si asupra lucrurilor ce vor fi facute in viitor. Doar asta sa insemne viata? Oare iubirea, speranta, visele, nu inseamna si ele tot viata? Dar ce inseamna sa iubesti, sa speri? Imi poate da cineva un raspuns concret despre ce inseamna dragoste, iubire, unde se poate gasi ea? Se aude vreun raspuns din public? Stiam eu ca nici unul dintre spectatorii acestei piese -viața- nu stie ce este dragostea, dar eu stiu, nimeni nu poate explica un sentiment atat de complex, un sentiment care aduce in sufletul omului multe alte sentimente, poate această dragoste este mai puternica decat insasi regele timp.
Oamenii vor sa cunoasca totul, sa studieze trecutul, sa afle viitorul, sa fie o enciclopedie ambulanta a tot ceea ce se afla in acest spatiu, iar in ciuda acestei dorinte, nimeni nu reuseste ceea isi propune -cunoasterea totala. De abia reusim sa explicam tangibilul, vizibilul, doar dupa ce vom stapani acestea, atunci vom fi stapani peste natura, deoarece natura inseamna totul. Ea ne inconjoara, multumita ei traim, singuri incercuiti de multi alti singuratici ca si noi.
Singuri, asa ne nastem, asa murim si ,cred eu, tot asa traim, in ciuda faptului ca suntem totdeauna impreuna cu cineva, care poate alearga prin cursa timpului pentru noi, cei la care se gandesc. Ne incanta aceasta cursa pe care o duce cineva pentru noi? In cazul in care suntem fara acel cineva, sigur ca nu. In asemenea situatii ce este de facut? Asta mi-as dori eu sa stiu.
Gandurile nu-mi dau pace si ca un bonus, ma mai si nelinistesc si ma urmaresc in vis, ascunse sub diferitre forme, menite sa ma ingroape si mai mult in ceata inconjuratoare. Imi este atat de dificil sa trec peste ceea ce imi place, sa incerc sa ignor dorintele proprii, dar este mult mai greu sa admit faptul ca sunt constienta de aceste “rataciri” ale mintii, iar in constienta mea imi impun sa depasesc aceste praguri. Ramane de vazut daca la sfarsit voi reusi.