lumea începe de la capătul ploii
caii întorc pământul cu fața în jos mă rușinez i se văd dedesubturile roz
imprimate cu inimioare ruginii

crește metalul cu spic de aramă
vântul suflă în boabe prelungi simfonii se strâng cete-cete albaștri copii
cântând își fac cetate de paie uscate

păsările cerului hrănite de dumnezeu
sunt mereu mai numeroase decât spicele țăranii își mărită de copile fiicele
cu vânătorii care stăpânesc muntele

se vor bucura: vor primi cai in loc
vor schimba carne pe carne vor răsturna iarăși pământul cei fără de arme
cine lucrează pământul de pământ va pieri

pe calul de lemn când eram copil
am fugit de acasă să aduc din pădure sămânță de carne și rugul de mure
al pruncilor care nu s-au născut fete

cine stă în cer de ceruri nu vede


cândva citeam
ieri vă citeam
și azi mă minunez


„Călătoria definitivă”
de Juan Ramon Jimenez

„… Și voi pleca. Și păsările vor rămânea
cântând;
și va rămânea grădina mea cu arborele-i verde
și cu fântâna albă.

În fiecare seară cerul va fi albastru și placid;
și vor suna cum stau acum sunând
clopotele clopotniței.

Vor muri cei care m-au iubit;
și țara an de an se va-nnoi
și-n colțul acela de grădină spoit cu var și înflorit,
spiritul meu va rătăci nostalgic…

și voi pleca; și voi fi singur, fără cămin, fără arbore
verde, fără fântână albă,
fără cer albastru și placid…
și păsările vor rămânea cântând.”