Text


Goliciunea lui Adam
eseu [ ]
despre fericirea edenică

Raiul a fost, adeseori, dacă nu chiar mereu, asociat cu fericirea. Adam este primul(sau ultimul) om care cunoaște fericirea, trăind în armonie cu cele din juru-i și bucurîndu-se de acestă intimitate cu Natura.
Intrebarea care se naște aici ar putea fi, dacă Adam e intr-adevăr fericit în Rai, fericit în goliciunea sa. Prin goliciune aici înțeleg privațiune: nuditatea lui Adam este, aș zice, o stare de privațiune. In Eden îi este interzis să se bucure de viață și cunoaștere, fiind astfel lipsit de atributele umane. Adam devine ființă omenească abia cînd Eva îl îndeamnă să mănînce frunctul oprit.
Așadar, fericirea fie ca idee, fie ca stare de spirit – un concept dezbătut de milenii de mai toate filosofiile – ne apare ca o afirmație contestabilă în raport cu Adam și Eva în Gradina Raiului.
Prin faptul că fericirea ca trăire complexă nu e o stare naturală, ci o noțiune abstractă creată de om. Fericirea apare odată cu viața și cunoașterea.
Din momentul în care Adam este izgonit din Rai, condamnat la temporalitate, la mortalitate, această dualitate viață/cunoaștere este scindată.
Iată ce ne spune Lordul Byron în „Cain”:


Șarpele a spus adevărul; era Pomul Cunoașterii
Și Pomul Vieții: cunoașterea e bună,
Si viața e bună; cum pot atunci fi amindouă rele?

Lord Byron „Cain” act1, scena 1

S-ar părea că avem de-a face cu o ghicitoare aici. Intr-adevăr, rezolvarea ei oferă cheia secretului fericirii: nicicînd omenirea nu va fi fericită cu jumătăți de adevăruri. Aflarea fericirii o dă armonia dintre trup și suflet, viață și cunoaștere, muncă și odihnă, realitate și vis. Ori de cîte ori întregul e scindat, nu avem de-a face doar cu neomenie, dar și cu nebunie și nefericire.
Și omenirea există din momentul în care Adam este izgonit din Rai. Trăind și învățînd cum să trăiască, omul dă sens existenței sale. După Cădere, Adam se re-crează ca ființă omenească.
Omul căzut, Adam, este o creație a Lui Dumnezeu lipsită de bucuria edenică deplină : viața și cunoașterea.
Într-adevăr omul vine pe lume gol. Noul-născut, acest miracol al planetei noastre, apare în fața vieții și a cunoașterii în deplina sa goliciune. Si nici o haină sau altă ființă omenească nu îl pot proteja mai bine ca Însuși Dumnezeu -eternitate și înțelepciune, cu un cuvînt, pacea.

© Elena Malec,București, 4 martie 1992

Comentariu

= Tribulatiile lui Adam

Elena,trebuie sa-mi justific afirmatia referitoare la naivitatea eseului.Aceasta deriva din faptul ca subiectul(goliciunea lui Adam) nu este de interes major, precum si din argumentatia neconvingatoare.

Referitor deci la “Goliciunea lui Adam” am urmatoarele obiectiuni:
1.Stabilesti in mod nejustificat o legatura directa si importanta din punctul tau de vedere intre goliciunea lui Adam si fericire in general si cu cea din paradis in special.
-este falsa asertiunea ca raiul este asociat cu fericirea, intelesul acestuia fiind de viata vesnica.(afirmi ca se asociaza ideea de rai cu fericirea,ca si cum nu ai fi de acord,ca mai apoi, dupa cateva randuri sa sustii ca in rai Adam era fericit,deci te contrzici)
-Adam nu putea cunoaste fericirea in rai fiindca aceasta se afla numai pe pamant,unde poate fi sesizata prin contrast cu disconfortul existential. (lucru pe care il afirmi si tu spre sfarsitul textului,tot contrzicandu-te)
-asa zisa armonie a lui Adam cu natura nu a fost decat o stare de netralitate vecina cu idiotenia in care goliciunea acestuia nu ajucat nici-un rol.(nu vad importanta acestui fapt,mai ales ca extrapolezi la toti noii nascuti,ma intreb ce atata mister ca ne nastem goi,ar fi culmea sa ne nastem imbracati!)
-crezi ca Dumnezeu a avut un plan pervers de a-i tine goi in rai pe Adam si Eva tocmai ca sa nu poata fugi in lume fara haine?Sa fim seriosi!
-Adam,dupa cum bine stii, a fost o fiinta hermafrodita si deci goliciunea lui era a ambelor sexe pana a fi extrasa Eva din sine,deci nu avea motive de jena si nici sa considere aceasta postura ca fiind o forma de privatiune.Dupa aparitia Evei,nici atat,fiindca aparitia ei a fost o infiintare a ceea ce era existent deja si aparea ca natural ambelor fiinte.Deci nici Eva nu avea motive sa se rusineze fiindca asa era “moda” dupa cum se vede.Aceasta privatiune (a goiciunii)cum ii spui tu a fost de fapt un statut pe care Dumnezeu l-a acordat lui Adam,statut nu de om fericit,ci de nemuritor.
“fericirea ca trăire complexă nu e o stare naturală....” ,ci apare odată cu viața și cunoașterea” spui tu.Fraza dinspre final, concluzia de fapt,este corecta doar pe jumatate fiindca fericirea apare odata cu cunoasterea dar nu in mod obligatoriu si cu viata.
Adam a avut viata in rai si nu a fost fericit,noul nascut are viata si nu stie nici el ce-i fericirea,deci numai plasarea destinului nostru vis-a-vis cu realitatea constientizarii zadarniciei vietii poate da crampeie de fericire.
Camus a redat magistral asta in “Mitul lui Sisif”.

Dupa mine deci, subiecte serioase de meditatie pe tema Adam pot fi:
-daca Adam a fost predestinat raiului de ce oare a fost creat cu sex,lucru contradictoriu fiindca in rai nu se punea problema inmultirii celor doi
-daca Dumnezeu la creat numai pe Adam ca om dupa chipul si asemanarea Sa, femeia ce este, si al cui chip imita?
-de ce a fost creat un univers imens doar pentru doi oameni care nici nu-l
locuiau initial,ei traind intr-o lume separata, intre cea nou creata(degeaba) si rai, o supralume ideala si nedefinita.
Si enumerarea poate continua.

Asa incat iti fac urarea colegiala: La cat mai multe eseuri imbracate bine!
Valeriu Perianu [14.Jun.04 10:31]





Nota:
Ideea eseului a fost un sambure încolțit în anii studentiei, când am studiat literatura engleză la Universitatea din Bucuresti, romantismul, Lord Byron, Cain, (anul III de studiu, 1978).
Șarpele a spus adevărul; era Pomul Cunoașterii
Și Pomul Vieții: cunoașterea e bună,
Si viața e bună; cum pot atunci fi amindouă rele?
Lord Byron „Cain” act1, scena 1

Aceste versuri m-au urmarit peste ani și abia in 1992 am reușit sa îmi clarific acest paradox, aceasta aparenta contradictie.
In acest eseu pornesc de la motivul literar al cartilor biblice, Cartea genezei. Mitul biblic e studiat in culturi ca o teogonie a vechilor evrei, fiind tratat la nivel estetic de milenii de mai toate artele.
La fel putem spune despre Vede. Aparte de citirea lor ca texte religioase, le privim și abordam ca motive si surse de inspiratie estetica.
Ce am avut in vedere? Acceptia comuna a raiului biblic si conceptului de fericire pe care il implica.
La nivel de limbaj comun, raiul, edenul e un loc ideal, de fericire perpetua a primului om, Adam.
Spun la nivel de limbaj comun caci culturile mai vechi si mai noi abunda in metode, simbolistica, crestomație, Kabala, etc. cu care se opereaza la nivel semantic, ideatic, etc. pe Cartea genezei.
Un al doilea element aici este faptul ca mai toate filosofiile au elaborat si o teorie sau macar oferit o definiție a fericirii.
Marile religii mondiale de asemenea ofera un cod moral dar si cai de atingere a unui ideal de fericire.
De ce trebuie sa precizez acestea. O exegeza la nivelul limbii ebraice pe textul Genezei, ar implica o localizare in timp și spatiu istoric si atunci avem ideea clara a ceea ce e Paradis in limbile Mesopotamiei, fruct, pom al cunosterii, etc.
( vezi
the NIV Bible Study New International Version 1985,
The New International Dictionary of the Bible J.D.Douglas, Merril c. Tenney 1987,
The Eerdmans Bible Commentary, 1970)

Desi am consultat aceste surse pentru a intelege istoric si geografic posibila lectura a mitului biblic, nu am folosit decat acceptia populara, in care raiul e o stare de fericire(binecuvântare)
O traducere a termenului ebraic „Eden” prin „binecuvantat”, ar plasa acest loc in sudul Irakului de azi, iar cuvântul mesopotamian se traduce prin „campie”-the NIV Bible Study New International Version 1985.

Repet nu am luat in consideratie decat acceptia raiului ca loc de armonie, pace, fericire, oferit primului om, Adam.
Pe aceasta tema de Illo tempore edenic s-a scris și speculat neîntrerupt de 2000 de ani.
Schematic punctul de pornire e un loc (Eden)unde un om, Adam e introdus de catre demiurg spre a se „bucura” de starea-i semianimala, intr-un cadru idilic.
Simbolistica aici e evidenta. Adam e gol in sensul de „tabula rasa”, nu poseda cunoasterea, lumina mintii.
De asta as zice, nici nu se poate recrea la nivel de specie. Nu stie cum.
Cum intelegem fericirea lui aici. Ca pe un paradox. Este si nu este fericit.
Este in sensul dezvoltat mai tarziu de bisericile crestine „Ferice cei saraci cu duhul”.
Dzeu il avertizeaza: cunoasterea iti va aduce amaraciune.
E aici glasul demiurgului care se teme de concurenta, de un egal, de emanciparea lui Adam.

Asta e lectura mea.Mai vad o institutie ca cea a societatii iudaice antice care isi creeaza un cod moral pentru casta sacerdotala, depozitara a adevarului ultim.

Lordul Byron si versurile sale pun aceasta problema a contradictiei in termeni de ghicitoare.
Ea imi lamureste mie doua premise false: una, aceea ca fericirea edenica e ignoranta, starea semibestiala.
A doua, aceea că a cunoaste inseamnă o limită și o ruptura cu eternitatea. As zice la nivel individual da, la nivel de specie, nu.
Te limitezi atunci când procreezi, Adam si Eva izgoniți pe pamant au copii; dar ei si descendentii lor afla si cunosc alte si alte aspecte ale lumii si universului in veacul veacurilor.Asta e lectura si intelegerea mea.
Mintea omeneasca,cunoasterea și „tribulatiile lui Adam” nu sunt decat continuua incorporare de noi adevaruri.(de la Ptolemeu la Copernic si Galilei, de la Galilei la Newton, de la Newton la Einstein)



Fericirea edenica e doar iluzorie.
La fel, fericirea prin cunoastere fara viata si traire, nu exista dupa mine.
Ar fi foarte aproape de cea demiurgica, un chin perpetuu si aici, da, s-ar putea aplica mitul lui Sisif.
Dumnezeul biblic e un impovarat de cunoastere care nu are nici odihna nici bucuria vieții, un damnat etern.

Referitor la goliciune,ea priveste doar simbolic trupul, era vorba si evident toti exegetii biblici au remarcat acea lipsa a cunoasterii , pe care abia Bacon a formulat-o prin celebrul Tabula rasa.
Ca fii ai lui Adam pe pamânt ne nastem cu termenul vietii, dar fara cunoastere.
Vom invata treptat sa intelegem lumea si sa traim.
A ne putea bucura si afla fericirea trebuie sa avansam in viata si cunoastere.
E punctul meu personal de vedere.
Francezii fac distinctia asta prin doua expresii celebre: bucuria de a trai (joie de vivre) si stiința de a trai(avoir savoir vivre).
E iarasi lectura mea , iar daca e naiva, e mai putin relevant.
Daca mi se poate reprosa ceva la nivel de exposeu, cer sa aflu.

„Contrazicerea” sesizata de comentator in eseul meu tine de natura abordarii dialectice.
Ea e prezenta in textul lui Byron dar si in mitul biblic.(veti mai sus)

Naivitatea eseului.
Arta si scriitura sunt conventii.
Un model ideal, o premisa de reflectie.
Daca ar fi sa consideram toate operele naive din cultura, am include Utopia lui T. More, Cetatea soarelui lui Campanella, ca si multe alte deziderate culturale de care sa epuram gandirea scrisa moderna.

Astept o analiza atenta a eseului meu,mai puțin a mea ca autor.
„-este falsa asertiunea ca raiul este asociat cu fericirea, intelesul acestuia fiind de viata vesnica.(afirmi ca se asociaza ideea de rai cu fericirea,ca si cum nu ai fi de acord,ca mai apoi, dupa cateva randuri sa sustii ca in rai Adam era fericit,deci te contrzici)”

Aici mi se pare primesc un argument ad ignorantiam.
Nu, nu sunt de acord cu ideea fericirii doar la nivel de bucurie a simturilor in cadrul natural.


©Elena Malec, California, 14 iunie 2004