Dulce-i limba, sindromul Răducioiu sau furculision
de Stroie Mugurel Sebastian

Băniuesc că ati intuit deja din titlu unde vreau să
întorc cutitul... Este o problemă foarte delicată si
multi m-au sfătuit să nu scriu aceste rânduri. Astfel,
mă simt dator să tratez cu delicatete subiectul în
cauză si să vă pregătesc luând-o usor, cu începutul.
Ne salutam. Cum ar fi să încep cu "Ciiiaaaoooo făăă,
ci faci?!"... La care urechile se înfundă singure,
românul din mine se ascunde, asa cum face de când a
început să plouă cu bolete, afituri, fermate si alte
neologisme ad-hoc, care prin frecventa si diversitatea
lor, pentru unii reprezintă un fel de carte de vizită.
Cu cât mai multe cuvinte italiene, cu atât mai mare
este experienta lor în materie de Italia. Eu îi numesc
"furculision"
Pentru altii o expresie de tipul "Mă duc să fac spesa"
intră in dictionarul uzual din lene. De ce si-ar
îngriji modul de exprimare că oricum se întelege. În
acest punct încep să simt un sentiment de compasiune
pentru cei care cumpară sacose de carti în ideea de a
învata să se exprime, să comunice. Să nu mai spun ce
simt fată de cei care le scriu.
O altă categorie distinctă ar fi "Raducioii", adică
cei carora le ajung câteva luni să uite limba în care
au cerut prima dată olita. Mă abtin de la comentarii
pentru că nu cred că sunt recuperabili si oricum dacă
ar fi, să se chinuie altii că eu mă enervez repede.
În cele din urmă ajung la preferatii mei. Resemnatii.
Sunt cei care au încercat o perioadă să tină piept
invaziei de "italienisme" în limbajul cunoscutilor,
dar când au început să fie luati peste picior, au
cedat. "Ormai toti vorbesc asa" vor răspunde.
Sincer, nu stiu cine are musca pe căciulă mai mare.
Ghită Furculision, care venit direct din coltul lui
uitat de Românie se ratoieste: Ce bă, ai vrea să spun
că mă duc la bar să iau micul dejun?! După părerea
lui, pare mai sclifosit decât gestul în sine.
Lenesii ? Au si ei scuze... dacă ai sta tu cât stau eu
cu italieni ... bla bla bla ... nu vreau să mă gândesc
cum o să vorbiti peste zece ani. Mi-e frică.
Raducioii? Oricum din două sau trei limbi mă mir să
vorbească una bine.
Resemnatii? Acestia din urmă eu oricum i-as include
între putinii care tin la graiul românesc cu dintii (a
se citi sufletul). Pentru că nu poti alege oamenii
care ies din tară si te reprezintă, toti având dreptul
la un viitor mai bun. Indiferent de cultură. Ajuns
aici, (Italia - n.r.) ultimul criteriu după care legi
o prietenie este, poate, modul de exprimare. si chiar
păstrând în suflet versurile din "Limba noastră-i o
comoară" nu poti să le strigi în gura mare fară să fii
luat de zălud. Mai închizi ochii, urechile, usa sau ce
mai ai în dotare.
Să fie musca de pe căciula mea că mă opun acestei
"adaptări italiene" a limbii române? Vorba amicilor
mei, cu tentă de cenaclu: "Eminescu să ne judece!"
Ca să nu închei răutacios, departe de casă tuturor ne
e greu sa tinem pasul cu limba română. Oare? Asadar,
grazie la everybody alejado de Haus, care compressez
moi. Turneele astea europene...