În seara de 28 decembrie 1957 am fost arestat de către doi ofițeri de securitate în localitatea Bunești, unde îmi făceam practica, student fiind la Institutul Teologic din Sibiu. Aveam pe atunci 23 de ani. Cu cătușe la mîini m-au urcat în Jeep-ul ce avea să mă ducă la Sighișoara. Într-o vilă conspirativă, păzit de un sergent major înarmat, mi-am petrecut noaptea șezînd la o masă. De la Sighișoara am fost dus la Brașov sub o pază foarte severă. Pe drum, paznicii mei au blestemat cu nespusă plăcere biserica și preoții, mi-au descris metode de tortură și s-au scuturat de rîs, închipuindu-și cum ar ieși Duhul Sfînt din mine în urma unor astfel de tratamente. Dar nu mi-am pierdut curajul. Convins de propria mea nevinovăție, speram că imediat după clarificarea neînțelegerilor sau în cel mult trei zile, aveam să fiu din nou acasă.
Cînd uriașa poartă de fier a Securității din strada Anger s-a trîntit în urma Jeep-ului, mi-am amintit cuvintele din "Divina Comedie" a lui Dante, scrise deasupra porții iadului: "Lăsați orice speranță, voi ce intrați aici". În august 1952, aceeași poartă s-a închis în urma tatălui meu. El nu s-a mai întors niciodată. M-am pregătit să rămîn pentru multă vreme între zidurile închisorii, poate chiar pentru toată viața.
În ciuda fricii și nesiguranței eram liniștit și plin de speranță. Deja din vremurile cînd familia noastră a fost evacuată silit din propria casă sub motivul "originii nesănătoase", am făcut experiența că timpurile grele ale lipsurilor și nevoilor ascund în ele și mult bine.
După percheziția corporală obligatorie din anticamera Securității, am fost dus într-o cameră atît de strîmtă, încît nu puteam sta decît în picioare. A trebuit apoi să pun la ochi o pereche de ochelari care nu erau de fapt ochelari. Semănau cu cei de sudură dar aveau în loc de lentile, table de metal vopsite în negru care opreau orice rază de lumină. Un sergent major m-a apucat de braț, pe la spate și m-a condus într-o celulă ce mi-era deja pregătită. Am privit în jur, făcînd cunoștință cu spațiul care avea să fie pentru mult timp locuința mea.
După o vreme de adaptare la noua mea viață, cînd paznicul nu era în apropiere, mă încumetam să mă urc pe o consolă ce se afla pe peretele din fundul celulei. Prin deschizătura oblonului, vedeam printre securiștii îmbrăcați în uniformă, căprioare ce pășteau cuminți în grădina Securității. Și în grădina casei conspirative, unde fusesem ținut sub arest o noapte, existau căprioare. Aleseseră securiștii tocmai aceste animale pașnice, simbol al blîndeței delicate, pentru a îmbunătăți imaginea instituției lor înconjurînd-o cu o aparență de îngăduință, sau ele slujeau la potolirea conștiinței acestor prelungiri ale unei cumplite dictaturi?
În nopțile cînd stam întins și treaz, iar zgomotul circulației din strada Anger se liniștea, puteam auzi vîjîitul pădurilor de pe Tîmpa. Uneori noaptea, puteam să zăresc prin crăpătura ferestrei partea de sud-est a cerului, unde pentru cîteva minute străluceau planetele Jupiter, Saturn și Marte, care în 1958 se aflau în apropiere una de alta.
Privirea mea se odihnea adesea pe podeaua de piatră șlefuită a celulei, unde pe un fond întunecat fuseseră așezate pietre colorate. Îmi plăcea să urmăresc un așa-zis fenomen al schimbării brusce a direcțiilor: unele pietre ale podelei se puteau asocia într-un model. Lăsam fanteziei drum liber, putînd să deosebesc configurații fermecătoare: oameni, chipuri, animale, obiecte și alte plăsmuiri ciudate.
În cele ce au urmat, am fost de multe ori obligat să port acei ochelari de tablă. Fără să cunosc drumul, paznicul m-a mînat prin multe coridoare și trepte către interogatoriu, la toaletă, la spălat, și în cele din urmă la proces. Ochelarii sînt pentru mine un simbol al samavolniciei anchetatorilor, personalului pușcăriei, judecătorului, dar și a celor ce dețineau puterea în România. În timpul înspăimîntătoarei lor domnii impuneau fiecărui om în parte, cît și unui întreg popor propriile lor puncte de vedere, propria lor mărginire. Þineau cetățenii în întuneric, obligîndu-i să meargă unde nici nu vroiau să ajungă. Această realitate o conștientizasem dureros după prăbușirea politică din 1944, cînd România, implicată în cel de-al doilea război mondial, trecea din tabăra puterilor axei de partea aliaților. Nedreptatea care se răspîndea în toată țara, și pe care o vedeam peste tot în jurul meu, mă împingea într-o tot mai adîncă revoltă și opoziție față de realitatea politică dominantă.
Din toamna anului 1944 tatăl meu a fost internat pentru mai mulți ani într-un lagăr de concentrare. Curînd am apucat să văd cum alte rude sau vecini sași, au fost tîrîți în 1945 la muncă silnică în U.R.S.S. În 1952 tata, așa numit "acuzat administrativ", a murit în timpul detenției la canalul Dunăre-Marea Neagră.
Dureros m-a lovit și naționalizarea farmaciei, drogheriei și laboratorului farmaceutic al doctorului Hiemesch. În vremea cînd mă ocupam de chimie, împreună cu prietenul meu Gerhard Blücher, devenisem clienți obișnuiți ai farmaciei, de unde cumpăram chimicale rare și aparate de laborator. Doctorul Hiemesch a fost în vremea aceea profesorul și mentorul nostru spiritual.


va urma