Fericirea nu este pentru oameni; fericirea există pentru tot restul. Inorganică asemeni timpului, poate avea orice corp; să presupunem, nu, sunt sigur că fericirea este lichidă; are un miros orbitor de om; transpiră în oameni; ea/el ne îneacă simțurile, ne modelează trupurile, ne pictează după bunul plac în alb: corpuri albe, mediocre, fericite.
Fericirea – un curcubeu de oameni plastici ...
Fericirea – roua de pe părul ei de aprilie; tu, ploaie de primăvară, trebuie să-mi copiezi sufletul, să te plimbi cu degetele printre gânduri, să oprești cu buzele tăcerea sentimentelor.
Iubirea – concept utopic de transpirație divină – mușcă din copurile noastre sărate; ne deshidratează, ne descărnează de suflet; suflet – afiș lipit pe gânduri de toamnă.
Trebuie să plec. Fericirea mă urmărește insistent; i se pare că sunt perfectibil, dar nu este așa. Deviez de la subiect. De fapt nici nu există un subiect standard, dar cel puțin e singurul uscat.
Fericirea – duce la moarte; are degete, mâini, îți zâmbește sadic, vrea să te-nghită, dar are nevoie să fii de acord cu moartea; aceea moarte ce te urmărește din capătul patului, ce te încălzește și te hrănește cu viață atât cât este nevoie. Moartea nu plânge, nu e deloc inteligentă, dar e cea mai altruistă. Moartea există în carne și oase: carne de om și oase de libelulă.