amiaza gândului strigă de atâta soare, cuvintele spuse par pasari
îmi vii neobosită cu vaga ta lentoare
din crânguri de retina tu salbă atâtor gâturi goale
firesc nefericita
surâsul tau e moale
si lașă vineteala doar cerului
atinsa de ochiul tau pe sânul lui ce moare
roșești dupa plecarea atâtor îndrăzneli
întrezărind sfarsitul aducerii aminte
nestapânit o foame aduce răgazului paftale